Viewing Single Post
AnnaE
#0

Basme si povesti audio gasiti aici........https://latimp.eu/?s=Wilhelm+Hauff

HANUL DIN SPESSART

 

Odată, în vremuri de demult, pădurea Spessart era brăzdată doar de câteva drumeaguri proaste şi neumblate. Prin pădurea aceasta treceau într-o zi doi flăcăi. Unul, cam de vreo optsprezece ani, era făurar de scule, iar celălalt — după înfăţişare să tot fi avut şaisprezece ani — era giuvaergiu şi pare-se că atunci plecase în cea dintâi călătorie a sa. Dădea în amurg. Molizii şi fagii uriaşi aşterneau umbre negre pe poteca îngustă pe care păşeau cei doi drumeţi. Făurarul mergea voiniceşte înainte, fluierând un cântecel sau aruncând din când în când câte o vorbă câinelui său Munter. Nu prea părea să se teamă că noaptea era foarte aproape şi că până la cel dintâi han mai aveau cale lungă. În schimb, Felix, giuvaergiul, întorcea mereu capul, uitându-se cu teamă în urma sa; foşnetul frunzişului răscolit de vânt i se părea că-i zgomot de paşi, iar în tufişurile de pe marginea drumului, care se zbuciumau şi se clătinau încoace şi încolo, i se năzărea că vede oameni la pândă.

Altminteri, tânărul giuvaergiu nu credea în închipuirile prosteşti ale celor săraci cu duhul şi nu era nici lipsit de curaj. La Würzburg, unde-şi petrecuse anii de învăţătură, era cunoscut ca un tânăr neînfricat şi inimos. Totuşi, în ziua aceea îl cuprinsese un simţământ ciudat. I se îndrugase despre pădurea Spessart câte în lună şi în stele. Se spunea că pădurea e bântuită de o numeroasă ceată de tâlhari şi că-n ultimele săptămâni aceştia ieşiseră în calea multor călători şi-i jefuiseră. Se povesteau lucruri îngrozitoare despre ei şi despre omorurile săvârşite de curând. De aceea Felix tremura puţintel pentru viaţa lui, căci ce-ar fi putut face doi sărmani băieţi împotriva unei bande de tâlhari înarmaţi? Acum îi părea rău că ascultase de făurar, prietenul lui, şi că pătrunseseră atât de adânc în inima codrului, în loc să înnopteze pe undeva, pe la margine.

— Dacă or sări tâlharii pe noi la noapte şi mi-oi pierde viaţa şi tot ce am la mine, apoi să ştii că numai tu eşti de vină, făurare, fiindcă tu m-ai îndemnat să intru în pădurea asta cumplită.

— Ţine-ţi firea! răspunse celălalt. O calfă obişnuită cu drumeţia n-are de ce se teme. Crezi că domnii tâlhari din Spessart or să ne facă cinstea să ne iasă înainte şi să ne omoare? De ce să se ostenească? Pentru straiele mele de duminică pe care le port în desagă sau pentru bănuţii de drum ce-i am în buzunar? Ca să meriţi cinstea de a fi ucis de ei trebuie să călătoreşti într-o caleaşcă cu patru cai, să fii înveşmântat în mătăsuri şi împodobit cu aur.

— Ascultă! Parcă a fluierat cineva! strigă Felix înspăimântat.

— Şuieră vântul printre crengi. Hai mai repede! Nu mai avem mult.

— Vorbeşti despre omor ca despre un lucru de nimic, urmă giuvaergiul. Îţi dă mâna! Pe tine or să te întrebe ce ai la tine, o să-ţi scotocească prin buzunare şi prin desagă, or să-ţi ia poate straiele de duminică, guldenul şi cei treizeci de creiţari. Dar pe mine or să mă ucidă numaidecât, fiindcă am aur şi giuvaeruri.

— La ce bun să te omoare? Să zicem că în clipa asta ar ieşi din tufiş patru-cinci inşi înarmaţi şi, îndreptând puştile spre noi, ne-ar întreba cuviincios: „Ce aveţi asupra dumneavoastră? Ca să nu vă simţiţi prea împovăraţi, lăsați-ne să vă ajutăm să căraţi greutăţile şi multe alte vorbe binevoitoare de acest fel. N-ai sta mult pe gânduri: ţi-ai desface baierele traistei, ai scoate vesta galbenă, haina albastră, cele două cămăşi, toate salbele, brățările, pieptenii şi tot ce mai ai la tine, le-ai aşeza binişor jos şi ai spune bogdaproste că-ţi lasă viaţa.

— S-o crezi tu! răspunse mânios Felix. Să le dau podoabele pe care le duc naşei mele prea-buna doamnă contesă? Mai bine mor, mai bine mă taie în bucăţi! Cine s-a îngrijit de când eram copil de zece ani, ca o mamă, de creşterea mea? Cine a cheltuit pentru ucenicia mea, pentru îmbrăcăminte, pentru tot ce aveam trebuinţă? Şi iată că a sosit în sfârşit clipa când pot s-o văd şi să-i dăruiesc câte ceva din roadele muncii mele. Îi duc nişte giuvaeruri tocmite de ea la meşterul meu. Vreau să-i arăt iscusinţa pe care am dobândit-o. Şi tocmai acum să pierd tot? Să-mi ia până şi vesta galbenă pe care tot de la ea o am?Nu, mai bine moartea decât să dau unor nemernici giuvaerurile naşei mele.

— Nu fi neghiob! îl certă făurarul. Dacă or să te ucidă, doamna contesă tot n-o să capete giuvaerurile. De aceea e mai bine să le dai, ca să scapi cu viaţă.

Felix tăcea. Întunericul nopţii se lăsase ca un zăbranic negru peste toată pădurea; la lumina palidă a lunii noi nu vedeai nici la cinci paşi. Inima lui Felix se strângea tot mai mult de frică. Nu se dezlipea de tovarăşul său de drum, întrebându-se mereu dacă poate pune temei pe vorbele lui. Au mers aşa cale de vreun ceas. Deodată, în zare, s-a ivit o luminiţă. Tânărul giuvaergiu a privit într-acolo cu îngrijorare: dacă era un cuib de tâlhari? Făurarul l-a lămurit însă că nu putea fi vorba de tâlhari, deoarece aceştia de obicei, îşi sapă adăposturi sau bordeie în pământ. Pesemne că ajunseseră la hanul despre care pomenise un drumeţ când intraseră în pădure.

Înaintea lor se vedea o clădire lungă, dar scundă. În faţa ei se afla o căruţă, iar pe undeva, prin preajmă, se auzeau nişte cai nechezând. Faurul s-a apropiat de o fereastră, al cărei oblon era deschis, făcându-i semn tovarăşului său să vină şi el. Amândoi s-au ridicat în vârful picioarelor, ca să vadă mai bine. Lângă sobă, într-un jilţ, dormea un om, care, după îmbrăcăminte, părea cărăuş. Pesemne că a lui era căruţa din faţa casei. De cealaltă parte a sobei stăteau o femeie şi o fetişcană şi torceau. La o masă de lângă perete şedea un bărbat, cu un pahar de vin dinainte şi cu capul sprijinit în mâini. Obrazul nu i se vedea. Faurul socoti că, după îmbrăcăminte, acesta era un bărbat de neam.

Un câine de casă îi simţi pe cei doi tineri care iscodeau sub fereastră şi începu să latre. Munter, câinele faurului, îi răspunse de îndată şi în uşă ieşi o slujnică, să vadă cine vine.

Celor doi oaspeţi li se făgădui o cină şi câte un pat. Flăcăii intrară în casă, îşi lăsară într-un colţ traistele grele, toiagul şi pălăria şi se aşezară la masa omului pe care-l văzuseră stând cu capul sprijinit în mâini. Acesta răspunse prietenos la vorbele de bineţe ale drumeţilor, înălţând capul; avea un chip tânăr şi distins.

— Aţi întârziat pe drum, spuse el. Nu v-aţi temut să treceţi prin Spessart într-o noapte atât de întunecoasă? Eu am socotit mai cuminte să-mi îndrept calul spre han şi să nu mai zăbovesc nici o clipă în pădure.

— Bine aţi făcut, domnule! răspunse faurul. Tropotul unui cal de soi sună ca o melodie plăcută în urechile tâlharilor şi îi atrage de la o poştă. Dar nişte bieţi drumeţi, pe care mai degrabă hoţii ar putea să-i dăruiască cu câte ceva, nu merită nici o osteneală.

— E foarte adevărat, se amestecă şi cărăuşul în vorbă.

Când sosiră drumeţii noştri, acesta se ridică de la locul lui şi se aşeză la masa lor.

— Ce poate păţi un om sărac? urmă el. Totuşi s-a întâmplat ca, din sete de sânge, să fie ucişi şi oameni sărmani.

— Atunci, dacă aşa stau lucrurile în pădurea aceasta, spuse tânărul giuvaergiu, fără îndoială că nici aici nu ne aflăm la adăpost. Suntem patru şi cu argatul cinci. Dacă ne-ar ataca zece oameni, cum ne-am apăra? Şi, în afară de asta, adăugă el, în şoaptă, de unde ştim că stăpânii hanului sunt oameni cinstiţi?

— Nici o grijă, răspunse cărăuşul. Cunosc hanul de mai bine de zece ani şi nu mi-au dat niciodată nimic de bănuit. Hangiul e plecat mereu, se spune că negustoreşte cu vin, iar femeia e o făptură blândă, care nu face rău nimănui. O nedreptăţiţi, domnule!

— Totuşi, răspunse tânărul nobil, vorbele care umblă nu sunt deloc liniştitoare! Aţi auzit de oamenii care au dispărut fără urmă în pădurea aceasta? Unii dintre ei au spus că au de gând să înnopteze aici. la han, şi parcă i-a înghiţit deodată pământul. După câteva săptămâni au fost căutaţi peste tot; s-au cercetat drumurile, s-a întrebat la han, dar nu s-a descoperit nimic. E ceva necurat la mijloc şi pace!

— Atunci, strigă făurarul, mai bine să dormim sub un copac decât să stăm aici închişi între patru pereţi, de unde nu se poate fugi dacă tâlharii pândesc la uşă, căci ferestrele sunt ferecate.

Cei patru drumeţi căzură pe gânduri. Se putea ca stăpânii hanului, siliţi sau de bună voie, să fie înţeleşi cu tâlharii. Toţi simţeau că în noaptea aceasta îi pândesc tot soiul de primejdii. Umbla vorba despre nişte călători care fuseseră ucişi de tâlhari în timp ce dormeau. Cei mai mulţi dintre drumeţii care se adăpostea în hanul din pădure erau însă oameni nevoiaşi, pentru care nu numai pierderea vieţii, dar chiar pierderea unei părţi din neînsemnatul lor avut ar fi fost o adevărată nenorocire. Îngrijoraţi, drumeţii noştri priveau mohorâţi la păhărele din faţa lor. Tânărul nobil visa o vale largă, ferită, pe care s-o străbată călare pe armăsarul său. Făurarul îşi dorea doisprezece dintre tovarăşii săi de  muncă, voinici, înarmaţi cu reteveie, care să-l însoţească drept strajă, iar Felix, giuvaergiul, se temea mai mult pentru giuvaerurile binefăcătoarei sale decât pentru viaţa lui. Cărăuşul însă, după ce, rămas pe gânduri, pufăise de câteva ori din lulea, spuse încet:

— Domnilor, ar fi bine să nu ne găsească dormind. Eu am să stau treaz toată noaptea. Vrea careva să-mi ţină de urât?

  •  Şi eu stau treaz! Şi eu! Şi eu! strigară ceilalţi trei.

— Oricum, tot n-are să se poată lipi somnul de mine, adăugă tânărul domn.

 

— Eu zic să ne trecem timpul cu ceva, ca să rămânem treji, spuse cărăuşul. Suntem tocmai bine patru. 

Am putea să jucăm cărţi. Jocul de cărţi alungă somnul şi ţine de urât.

— Eu unu! nu joc niciodată cărţi, răspunse tânărul. De aceea nu pot lua parte la cele propuse de dumneavoastră,

  •  Iar eu nici măcar cărţile nu le cunosc, adăugă Felix.

— Ce-am mai putea face? întrebă faurul. Să cântăm? Nu e bine; i-am atrage pe tâlhari. Să spunem ghicitori, snoave? Asta nu ţine mult. Ştiţi ce? Ce-ar fi dacă am povesti câte ceva? Câte o întâmplare hazlie sau sperioasă, adevărată sau închipuită. Nu ne-ar prinde somnul şi timpul ar trece tot atât de plăcut ca şi când am juca vreun joc de cărţi.

— Sunt de aceeaşi părere. Începeţi însă dumneavoastră, spuse tânărul nobil zâmbind. Dumneavoastră, meşteşugarii, colindaţi multe meleaguri şi aveţi ce povesti. Fiecare oraş îşi are poveştile şi legendele sale.

— Da, da, multe aude omul, răspunse faurul. Dar dumneavoastră sunteţi om cu învăţătură si cunoaşteţi minunăţiile scrise în cărţi. Aşa că mai degrabă aţi putea dumneavoastră să ne desfătaţi cu poveşti pline de tâlc şi de farmec decât noi, nişte biete calfe care umblăm de colo până colo. Dacă nu mă înşel, sunteţi ori student, ori cărturar.

— Nu sunt cărturar, spuse cu un zâmbet tânărul domn, student însă, da, şi mă duc acasă în vacanţă. Să ştiţi însă că mai multe lucruri află omul în călătorii decât în slovele cărţii De aceea începeţi dumneavoastră, vă rog, dacă şi ceilalţi vor să asculte.

— Pentru mine, răspunse cărăuşul o poveste frumoasă e mai de preţ decât jocul de cărţi. Adesea îmi place să mă plimb pe şosea, iavaş-iavaş, cu câte cineva care spune o poveste frumoasă. Nu o dată, fiind vreme rea, drumeţii m-au rugat să-i iau în căruţă, şi eu le-am spus că-i iau dacă-mi povesteşte fiecare câte ceva. Dealtfel, am şi un prieten care mi-e foarte drag pentru că ştie să povestească ceasuri în şir. 

— Şi mie îmi plac foarte mult poveştile, spuse tânărul giuvaergiu. Meşterul meu din Würtzburg nu mă mai lasă să pun mâna pe cărţile de povești fiindcă atunci treaba rămâne baltă. Faure, hai, începe tu, te ştiu în stare să istoriseşti din seară până în zori, fără să-ţi sece comoara de minunăţii.

Faurul trase o duşcă să mai prindă puteri, şi începu:

pentru urmatoarea poveste da-ti click aici............https://latimp.net/forum/thread/28848/legenda-guldenului-cu-cap-de-cerb-basme-si-povesti-de-wilhelm-hauff/