Basme si povesti de Wilhelm Hauff puteti asculta aici.........https://latimp.eu/?s=Wilhelm+Hauff
Inimă rece (Partea I)
Cine călătoreşte prin ţara Suabilor, acela să nu scape prilejul de a-şi plimba ochii măcar niţeluş prin Pădurea Neagră; nu de dragul copacilor deşi nu se găsesc oriunde atâţia brazi nemaipomenit de mulţi şi ţâşnind, ca într-o vedenie, spre cer; însă de dragul oamenilor, care se deosebesc în chip ciudat de toată omenirea din jur. Ei sunt mai înalţi decât oamenii obişnuiţi, au spete late, mădulare puternice şi, în totul de tot, se pare că aerul întremător, care lunecă dimineaţa printre brazi, îi dăruie încă din tinereţe cu plămâni mai slobozi, cu ochi mai ageri şi cu o fire mai deschisă, chiar dacă mai aspră, decât ale locuitorilor de prin şesuri şi văi. Dar nu numai prin statură şi prin felul de a fi, ci şi prin datini şi port aceşti oameni nu-şi găsesc pereche printre semenii lor din afara pădurii. Mai frumos decât toţi se îmbracă pădurenii din ținutul Baden; bărbaţii îşi iasă barba să crească în jurul feţei, aşa cum li-e dată ea de la natură; pieptarele negre, pantalonii uriaşi, strâns încreţiţi, ciorapii roşii, pălăriile ţuguiate, cu marginile largi, le dau o înfățișare aparte, în acelaşi timp serioasă, plină de greutate. Aici, cei mai mulți sunt sticlari, însă fac şi ceasornice, cu care umblă o jumătate de lume, ca să le vândă. În cealaltă parte a pădurii trăieşte o spiţă din acelaşi neam; doar că munca şi îndeletnicirile lor au născut alte datini şi obiceiuri decât ale sticlarilor. Ei trăiesc de pe urma pădurii; doboară şi curăţă brazii, îi mână cu plutele în jos pe Nagold până la Neckar şi de acolo pe apa Rinului, la vale, spre Olanda; chiar şi marea îi cunoaşte pe aceşti bărbaţi din Pădurea Neagră, care coboară de sus cu plutele lor lungi. Opresc pe rând în toate oraşele lipite de malul fluviului şi îşi aşteaptă semeţ cumpărătorii care ar avea nevoie de buştenii şi de scândurile lor; dar bârnele cele mai groase şi lungi ei le vând, pe bani grei, olandezilor, care le folosesc la construcţia de vase. Astfel, oamenii aceştia duc o viaţă aspră, călătorind întruna. Bucuria lor e să zboare la vale pe pluta de lemn, necazul — să urce din nou pe mal. De aceea şi portul lor seamănă prea puţin cu portul sticlarilor, care locuiesc în partea cealaltă a pădurii. Pieptarul e din pânză închisă la culoare, de pe umerii largi coboară nişte bretele verzi de lăţimea unei palme iar din buzunarul pantalonilor de piele neagră se iţeşte întotdeauna, ca semn al nobleței, parmacul de alamă; însă mândria lor sunt cizmele, poate cele mai mari din câte se poartă azi pe lume; căci le poţi trage cu vreo două palme mai sus de genunchi şi, umblând cu asemenea încălțări nu ţi se udă picioarele chiar dacă le scufunzi la trei şchioape în apă.
Până nu de mult, aceşti pădurari încă nai credeau în duhurile pădurii şi abia de curând li s-a mai scos din cap deşertăciunea. Curios e însă că şi duhurile care, după credinţele vechi, ar hălădui prin Pădurea Neagră, s-au împărţit în două, după cele doua feluri de îmbrăcăminte. Spuneau de pildă unii că Omuleţul-de-sticlă, un duh blând, mititel, măsurând vreo trei şchioape şi jumătate, nu s-ar arăta niciodată altfel decât cu o pălărioară ţuguiată, având marginile largi, cu pieptăraş, cu pantaloni încreţiţi şi cu ciorăpiori roşii. Altul, în schimb, căruia îi zicea Michel Olandezul şi care locuia în partea cealaltă a pădurii, era un găligan uriaş, spătos, îmbrăcat în portul plutaşilor, şi mulţi dintre aceia care jurau că-l văzuseră dădeau a înţelege că n-ar vrea să plătească din punga lor atâţia viţei câţi îi trebuie lui ca să-i ajungă pielea pentru o pereche de cizme.
„Are nişte cizme, spuneau ei, încât un om ca toţi oamenii ar intra în ele până la gât “.
Şi mai spuneau că din gura lor nu iese decât adevărul, nimic umflat.
Cu aceste duhuri ale pădurii, un tânăr de prin partea locului cică ar fi păţit o istorie, pe care vreau să v-o povestesc.
Trăia deci, în Pădurea Neagră o văduvă, pe nume Barbara Munk; soţul ei fusese cărbunar şi, după ce acesta muri, văduva îl tot îndemna şi-l pregătea pe feciorul ei de şaisprezece ani pentru aceeaşi meserie.
Tânărul Peter Munk, băiat chipeş, se lăsa în voia mamei, că doar nu învăţase alta nici de la tatăl său — şi, cât era săptămâna de lungă, sta şi se afuma lângă cuptor sau, negru, plin de funingine, speriind oamenii, bătea străzile oraşelor în căutare de muşterii pentru cărbunii lui. Dar cărbunarul are îndeobşte destul timp să gândească şi la sine şi la ceilalţi şi, când Peter Munk sta lângă cuptorul său, atunci arborii întunecoşi ai pădurii, liniştea din jur îi strecurau în suflet jale şi dor nelămurit, îl mâhnea ceva, îl supăra ceva, nu ştia nici el ce anume. Până la urmă găsi pricina: îl nemulţumea starea lui. „Un cărbunar negru şi singuratic, gândea el. Asta înseamnă să trăieşti în ticăloşie. De câtă cinste se bucură sticlarii, ceasornicarii, chiar şi lăutarii în serile de duminică! Iar când eu, Peter Munk, spălat şi periat, mă înfăţişez cu pieptarul de sărbătoare al tatii, cu nasturi de argint, cu ciorapii roşii nou-nouţi, şi când vine cineva în spate şi se întreabă cine-o fi domnişorul ăsta chipeş şi îi plac ciorapii şi mersul meu — atunci, numai ce mă ajunge din urmă şi mă vede la faţă, îşi spune în gând: „Ah, ăsta nu-i decât Peter, cărbunarul!"
De altminteri, şi pe plutaşii de dincolo, Peter îi jinduia din adâncul inimii. Când zdrahonii aceia veneau pe-aici în costumele lor arătoase, cu nasturi, catarămi şi lanţuri de o sută de ocale atârnate la piept, când măsurau din ochi perechile de dansatori, stând crăcănaţi şi mândri, înjurând şi trăgând fumul, asemenea celor mai nobili olandezi, din pipele lor de lut ars, lungi de-un cot — atunci Peter vedea în plutaşi adevăraţi idoli ai fericirii. Iar când fericiţii aceştia, vârându-şi mâna în buzunar şi scoţând la iveală câte un pumn de taleri mascaţi, se apucau să arunce zarurile, cinci guldeni încolo, zece încoace — atunci Peter simţea că-şi iese din minţi şi se furişa tulburat până la coliba lui; căci nu o dată, seara, la sărbători, văzuse pe câte un „domn al lemnului" pierzând la joc mai mult decât agonisea bietul de taică-său într-un an. Erau mai cu seamă trei asemenea plutaşi dintre care Peter nu ştia pe care să-l admire mai mult. Primul, un bărbat înalt şi gros, cu obrajii rumeni, avea faima celui mai bogat om din împrejurimi. I se spunea Ezechiel-cel-gros. Acesta călătorea de câte două ori pe an la Amsterdam, cu lemn de construcţie, şi găsea de fiecare dată prilejul să-l vândă cu atâta mai scump decât alţii încât se întorcea frumuşel cu vaporul, pe când ceilalţi veneau pe jos. Al doilea era cel mai înalt şi mai uscăţiv bărbat din toată pădurea. I se spunea Schlurker-cel-lung. Pe acesta Peter Munk îl jinduia pentru curajul său neobişnuit; se încontra cu oamenii cei mai de vază: la cârciumă, să fi fost înghesuiala cât de mare, Schlurker ăsta ocupa mai mult loc decât patru inşi din cei mai graşi, luaţi laolaltă; ba se proptea în coate pe toată lăţimea mesei, ba îşi lungea câte un picior pe bancă, dar nimeni nu-i zicea un cuvinţel, căci era plin de bani. Al treilea, un bărbat tânăr şi frumos, dansa cel mai bine în tot lungul şi latul ţinutului, de aceea i se spunea Regele dansului. Fusese om sărac, slujise ca argat la un lemnar şi, deodată, se înavuţi peste măsură; unii ziceau că ar fi găsit, la rădăcina unui brad bătrân, o oală plină cu galbeni; alţii, că ar fi dat, nu departe de Bingen, cu cangea în apele Rinului — cum fac uneori plutaşii ca să prindă peştele în cârlig — şi ar fi scos din adâncuri un sac burduşit cu aur, care cică ar fi fost o parte din comoara Nibelungilor, îngropată acolo; ce mai, ajunsese omul putred de bogat şi toţi, cu mic şi mare, îl priveau ca pe un prinţ.
La bărbaţii aceştia trei se tot gândea Peter cărbunarul pe când şedea singur-singurel în pădurea de brazi. Ce-i drept, aveau tustrei o anume hibă, care-i făcea nesuferiţi în ochii celorlalţi: erau de o zgârcenie neomenească, nu arătau pic de milă faţă de datornici ori săraci — cu toate că băştinaşii Pădurii Negre sunt de felul lor oameni îngăduitori. Se ştie însă cum merg treburile: pe de o parte îi urau pentru zgârcenia lor, pe de alta îi cinsteau ca bogătaşi. Că doar nu mai era nimeni să arunce cu bănet cum aruncau ei, de parcă l-ar fi cules de pe jos scuturând brazii.
“Aşa nu se mai poate, îşi spuse într-o zi Peter, foarte amărât. Ieri, de sărbătoare, toată lumea şedea în cârciumă! Dacă nu ies curând la liman, apoi îmi scurtez zilele. Ai, de-aş fi şi eu bogat, bine văzut ca Ezechiel-cel-gros, ori puternic, fără teamă, ca Schlurkar-cel-lung, ori plin de faimă şi de bani ca Regele dansului, care, în loc de un sfanţ, le aruncă muzicanţilor taleri de aur! De unde naiba o fi având atâţia bani?“
Îi trecură prin cap câteşitoate, cum şi în ce fel ar putea să se căpătuiască, dar nimic nu-l mulţumi. Până la urmă se opri la vechile poveşti, cu oameni care s-ar fi umplut cândva de bani datorită lui Michel Olandezul şi Omuleţului-de-sticlă. Pe când mai trăia tatăl său, veneau adesea în casă prieteni nevoiaşi şi se întindeau la taclale lungi despre tot soiul de bogătani şi despre felul cum au ajuns să prindă cheag. Atunci îl pomeneau nu o dată pe Omuleţul-de-sticlă. Gândindu-se adânc, Peter îşi aminti chiar şi poezia ce trebuia rostită pe Dâmbul cu brazi pentru ca duhul cu pricina să se arate. Începea aşa:
Tu, în pădurea de brazi vistiernic,
Tu, peste codri stăpânul puternic,
De sute de ani te laşi văzut...
Însă degeaba îşi trudi Peter capul ca să-şi amintească şi cuvintele ce urmau. De multe ori era gata-gata să întrebe pe câte un bătrân cum sună mai departe versurile; însă de fiecare dată îl oprea teama, nu cumva să-şi dezvăluie gândurile; de altfel, judeca dânsul, s-ar putea ca povestea cu Omuleţul-de-sticlă să nu prea fie răspândită şi prea puţini să fie oamenii care ştiu acele cuvinte, că doar nu erau mulţi bogătaşii din Pădurea Neagră; şi apoi, de ce nici tatăl său, nici nevoiaşii ceilalţi nu-şi încercaseră, la timpul lor, norocul?
În sfârşit, Peter aduse vorba despre Omuleţul-de-sticlă în fata mamei, care îi înșiră doar lucruri ştiute, îşi aminti doar primul din versurile ce trebuiau rostite şi, ca noutate, îi spuse că duhul acela pitic nu se arăta decât oamenilor născuţi duminica, între orele unsprezece şi două. El, Peter, cică se potrivea, numai de-ar afla cum sună poezia, căci s-a născut într-o duminica la orele douăsprezece de prânz.
Auzind Peter cărbunarul una ca asta, mai că-şi pierdu cumpătul de bucurie şi de dorul aventurii ce-l aştepta. I se păru de ajuns că ştie o parte din versuri şi că s-a născut duminica, pentru ca Omuleţul-de-sticlă să răsară înaintea lui. Astfel, într-un rând, după ce îşi vându cărbunii, nu mai aprinse focul în cuptor ci, punându-şi pieptarul măreţ al tatii, ciorapii noi, roşii şi pălăria de zile mari, apucă un ciomag negru, noduros, lung de cinci picioare, şi îşi luă rămas bun de la maică-sa:
— Mă duc la cancelarie, în oraş. Curând se aleg feciorii pentru armată şi vreau să-i mai bag în cap funcţionarului că eşti văduvă şi că nu mă ai decât pe mine, singurul fiu.
Mama îi lăudă gândul cel bun; el însă porni spre Dâmbul cu brazi. Acesta se afla cocoţat pe cea mai mare înălţime din Pădurea Neagră, şi jur împrejurul lui, preţ de vreo două ore de mers, nu se zărea pe-atunci nici colibă, darmite sat, căci oamenii superstiţioşi ziceau că ar fi un loc nesigur. De altfel, nici nu se prea îndemna lumea să taie acolo brazi, deşi creşteau înalţi şi frumoşi; şi asta pentru că nu o dată când lucrau prin acele părţi, oamenii se pomeneau că le zboară securea din mâini şi cade în bulboanele râului; alteori, brazii, prăbuşindu-se prea repede, fie că-i betegeau, fie că-i omorau pe tăietori; unde mai pui că lemnul, cât ar fi fost el de bun, nu-l puteai folosi decât pentru foc, deoarece plutaşii nu luau niciodată asemenea buşteni, urmând o veche credinţă care spunea că un singur buştean de la Dâmbul cu brazi, amestecat în plută, duce la pierzare şi lemnul, şi oamenii. Aşa se face că brazii de pe Dâmbul cu pricina creşteau atât de înalţi şi deşi, încât ziua ţi se părea noapte. Ajuns în preajmă, Peter Munk simţi că-l trec sudorile; nu se auzea nici un glas, nici un pas în afară de paşii lui, nici o izbitură de topor, chiar şi zburătoarele păreau să ocolească brădetul întunecat.
Peter Munk urcă pe creasta Dâmbului şi se opri în faţa unui brad nemaipomenit de gros, pentru care orice negustor olandez ar fi plătit pe loc câteva sute de guldeni. „Aici, gândi Peter, trebuie că şade Omuleţul-de-sticlă." Făcu o plecăciune adâncă, tuşi încet și vorbi cu glasul tremurând:
- Vă urez seară bună, domnule de sticlă!
Dar nu veni nici un răspuns. Liniştea stăruia ca şi înainte. „Poate că ar trebui să spun totuşi poezioara", gândi el. Şi începu, bolborosind:
— Tu, în pădurea de brazi vistiernic,'
Tu, peste codri stăpânul puternic
De sute de ani te laşi văzut...
Abia rosti aceste vorbe şi, spre marea lui spaimă, zări o făptură ciudată, mică de tot, iţindu-se de după bradul cel gros. Peter îşi zise că nu poate fi decât Omuleţul-de-sticlă, aşa cum îl înfăţişau oamenii, cu pieptăraş negru, cu ciorăpiori roşii, cu pălăriuţa, totul aidoma ca în poveştile lor, până și feţişoara palidă, fină, isteaţă. Dar vai, cum se ivise de repede, la fel de repede se făcu nevăzut.
— Domnule de sticlă, vorbi Peter Munk după o clipă de şovăială, fiţi vă rog bun şi nu mă luaţi drept neghiob! Dacă vă închipuiţi, domnule, că nu v-am văzut, atunci greşiţi foarte. V-am zărit când trăgeaţi cu ochiul de după copac!
Nici acum nu-i răspunse nimeni, i se păru doar că aude din spatele bradului, când şi când, un chicotit uşor răguşit. În cele din urmă, nerăbdarea învinse teama.
- Ia stai, băieţaş, strigă el, că te prind eu îndată!
Şi dintr-un salt, Peter se şi afla de partea cealaltă a copacului; însă aici nu era nici un vistiernic al pădurilor de brad, ci doar o veveriţă mică, drăgălaşă, care se căţăra sprintenă pe trunchi.
Peter Munk clătină din cap, judecând în sinea lui că vrăjitoria i-a izbutit în parte şi că ar trebui poate încă un versuleţ pentru ca duhul să se lase înduplecat; dar, storcându-şi mintea în fel şi chip, nu găsi urmarea. Veveriţa sălta pe crenguţele de jos ale bradului şi părea să-l încurajeze ori să-şi râdă de el. Se ferchezuia, îşi răsucea frumuşel coada, îl aţintea cu ochii ei deştepţi, până ce lui Peter aproape că i se făcu teamă să mai stea singur cu această fiinţă; căci veveriţa când părea că are cap de om, când ziceai că poartă pălărie în trei colţuri, când jurai că e altă veveriţă, care avea doar lăbuţele dinapoi încălţate cu ciorapi roşii şi ghete negre. Într-un cuvânt, era un animal zglobiu; totuşi tânărul cărbunar tremura în faţa ei; bănuia că nu e lucru curat.
Luă deci calea îndărăt, mai grăbit de cum venise, întunericul pădurii se adâncea din ce în ce mai mult, copacii se îndeseau şi Peter, mânat de frică, o porni la trap şi nu se linişti decât atunci când prinse cu urechea lătratul câinilor şi când zări mai apoi, printre arbori, fumul unei colibe. Dar apropiindu-se şi văzând cum sunt îmbrăcaţi oamenii de aici, îşi dădu seama că, în loc să fugă spre casă, la sticlari, apucase în partea cealaltă, unde locuiesc plutaşii. Oamenii din colibă erau tăietori la pădure, un bătrân, fiul său, care o făcea pe gazda, nevasta acestuia şi câţiva nepoţi măricei. Peter îi rugă să-l primească peste noapte şi aceştia îl primiră bine, fără să-l întrebe de nume şi de loc, îi dădură să bea cidru şi seara îi puseră dinainte un cocoş de munte fript, rumenit, cea mai aleasă mâncare din Pădurea Neagră. După cină, mama şi fetele se aşezară la tors în jurul focului, pe care băieţii îl hrăneau cu cea mai bună răşină de brad, în timp ce bunicul, oaspetele şi stăpânul casei fumau şi se uitau la lucrul femeilor. O parte din băieţi ciopleau linguri şi furculiţe de lemn. Afară în pădure, urla vântul printre brazi; din când în când se auzeau lovituri năprasnice; părea că arbori uriaşi se frâng şi se prăbuşesc trosnind. Netemători, băieţii ar fi dorit să fugă în pădure, să guste priveliştea aceea grozavă. Dar bunicul îi opri, cătând şi vorbind aspru:
— Nu-l sfătuiesc pe nimeni să iasă din casă! rosti el. Căci, pe Dumnezeu, acela nu s-ar mai întoarce! Michel Olandezul doboară acum copacii ca să-şi înnoiască pluta.
Băieţii îl priviră miraţi. Vor fi auzit ei pesemne de acest Olandez, dar acum îl rugară pe bunic să le spună din fir în păr povestea. La rândul său, Peter, care în partea cealaltă a pădurii nu aflase despre Michel Olandezul decât lucruri puţine şi încâlcite, îl rugă pe bătrân să-i spună cine şi cum e duhul cu pricina.
— E stăpânul acestei păduri, lămuri moşul. Şi dacă dumneata, la vârsta ce o ai, încă n-ai ajuns să-l cunoşti, înseamnă că locuiești dincolo de Dâmbul cu brazi ori chiar şi mai departe. Dar să vă spun câte ştiu şi câte arată povestea despre el. Cu vreo sută de ani în urmă — cel puţin aşa zicea bunicul meu — nu găseai în lungul şi latul pământului poporeni mai cinstiţi ca în Pădurea Neagră. Azi, de când umblă atâţia bani prin ţară, oamenii s-au viclenit şi s-au înrăit. Pe-atunci însă erau altfel şi chiar dacă dumnealui de afară mi s-ar uita acum pe geam, încă aş spune ce-am spus de atâtea ori, că numai Michel Olandezul ne-a dus la stricăciune. Trăia deci, cu mai bine de o sută de ani în urmă, un lemnar bogat, care ţinea multe slugi; călătorea până departe, pe Rin, ca să-şi vândă lemnul, şi afacerile îi mergeau de minune, căci era bărbat cinstit şi evlavios. Într-o seară, bate la uşa lui un străin, un zdrahon cum nu mai văzuse nicicând. Era îmbrăcat ca şi feciorii din Pădurea Neagră, dar la statură îi întrecea cu cel puţin un cap şi nimeni nu şi-ar fi închipuit vreodată că poate fi pe lume asemenea om uriaş. Vine şi îl roagă pe lemnar să-i dea de lucru. Acesta, văzând cât e de puternic şi bun de hamalâc, îi socoteşte simbria şi se învoiesc. Michel — căci aşa îi zicea pe nume — se arătă a fi un lucrător cum stăpânul său nu mai avusese în toată viaţa lui. La doborâtul brazilor ţinea loc de trei; când şase inşi cărau buşteanul la un capăt, dânsul îl umfla singur de capătul celălalt.
Dar într-o zi, după ce lucrase o jumătate de an la pădure, Michel se înfăţişă stăpânului şi rosti:
„Am tăiat destul aici, la copaci. De-acu’ mi-ar prinde bine să mai văd şi încotro se duc buştenii mei. Ce-ar fi să mă luaţi plutaş măcar o singură dată?“
Stăpânul răspunse:
„N-aş vrea, Michel, să-ţi stau în drum dacă ai poftă să umbli prin lume, deşi la tăiat de brazi îmi trebuie oameni vânjoşi ca tine, pe când la plută se cere mai mult îndemânare. Dar facă-se de astă dată pe voia ta!“
Aşa se şi făcu. Pluta cu care urma să plece avea şase părţi, iar ultima parte era din buştenii cei mai grei. Or, seara, în ajunul plecării, Michel mai aduse încă şase buşteni groşi şi lungi cum nu s-au pomenit; îi săltă câte unul, uşor, ca pe o cange, băgându-i în sperieţi pe ceilalţi lucrători. Unde doborâse asemenea copaci, nu se ştie nici până în ziua de azi. Când văzu ce văzu, stăpânul simţi că-i râde inima în piept, căci făcu de îndată socoteala câţi bani ar ieşi dacă ar vinde aceşti buşteni. Michel însă vorbi:
„Aşa, ăştia o să mă ţină la drum, că pe surcelele alea nici nu pot să mă mişc.”
Stăpânul vru să-i dea nişte cizme de plutaş, dar Michel le aruncă şi scoase la iveală o pereche de cizmoaie grozav de mari. Bunicul meu zicea că ar fi cântărit o sută de funturi şi că numărau cinci picioare lungime.
Pluta porni şi Michel, pe câtă mirare stârnise între tăietori, pe atât îşi uimi acum plutaşii. În loc ca pluta, împovărată de buştenii aceia uriaşi, să lunece mai greu la vale, cum se aşteptaseră cu toţii, iată că ţâşni ca săgeată pe Neckar în jos. La coturi, unde plutaşii aveau de obicei mult de furcă pentru a ţine pluta pe mijlocul râului şi a nu se împotmoli în nisip şi pietriş, Michel sărea numaidecât în apă şi, dintr-un brânci, muta pluta fie pe stânga, fie pe dreapta, încât îşi urma calea fără nici o primejdie, iar când drumul era drept, Michel sărea la cârmă, ridica toate prăjinile, trăgea un buştean din cei mari, îl proptea ca pe un drug în prundiş şi, dintr-o apăsare, făcea ca pluta să-şi ia zborul încât ziceai ca pământ şi arbori şi sate fug pe dinaintea ochilor. Astfel, în numai jumătate de timp, ajunseră la Köln, pe malul Rinului, unde obişnuiau să-şi vândă încărcătura. Aici însă Michel vorbi:
„Doar sunteţi negustori sadea şi vă cunoaşteţi interesul! Credeţi că ăstora din Köln le trebuie atâta lemnărie câtă le aducem noi din Pădurea Neagra? Nu! Ei cumpără lemnul cu jumătate din preţ şi îl vând pe urmă scump în Olanda. Haideţi să vindem aici buştenii mărunţi, iar pe cei mari să-i ducem olandezilor. Cât va fi să scoatem peste preţul obişnuit, rămâne câştigul nostru."
Aşa grăi vicleanul de Michel, iar plutaşii se arătară mulţumiţi; unii fiindcă doreau să vadă şi ei Olanda, să călătorească până acolo, alţii fiindcă râvneau să facă bani. Doar unul singur, om cinstit, îi sfătui să nu pună în primejdie avutul stăpânului şi să nu-l înşele; dar ceilalţi nici că-l ascultară, nici că-şi mai amintiră de vorbele lui; afară de Michel, care păstră totul în minte.
Porniră deci cu pluta la vale, pe Rin.
Michel sta la cârmă şi astfel ajunseră curând la Rotterdam. Acolo li se plăti de patru ori preţul; mai cu seamă buştenii lui Michel aduseră o groază de bani. Când se văzură cu atâta bănet, plutaşii din Pădurea Neagră nu mai ştiau de bucurie. Michel împărţi câştigul: un sfert pentru stăpân, trei sferturi pentru ei. Pe urmă, dă-i prin crâşme, cu marinarii şi cu tot felul de lepădături! Băură şi risipiră la joc toţi banii. Iar pe plutaşul cinstit, care îi sfătuise la bine, Michel îl vându unui neguţător de carne vie şi nu se mai auzi de soarta lui. De atunci, pentru feciorii din Pădurea Neagră, Olanda cică era raiul pe pământ, iar Michel Olandezul ajunse un fel de rege al lor. Lungă vreme stăpânii lemnari nu aflară nimic despre târgul ce se făcea şi ţinutul se tot umplea de bani, de înjurături, de năravuri proaste, de beţii şi jocuri de noroc, care veneau în sus dinspre Olanda.
Mai târziu, când faptele ieşiră la lumină, Michel Olandezul parcă intrase în pământ; nu-l găsiră nicăieri, însă de murit n-a murit. De o sută de ani umblă în chip de strigoi prin pădure şi se zice că mulţi s-au îmbogăţit cu ajutorul lui, însă pe seama bietului lor suflet. Asta-i tot, încolo nu vă mai spun nimic. Un lucru e sigur: în nopţile cu lună, cum e asta de-acum, Michel Olandezul urcă pe Dâmbul cu brazi, unde nu-i voie de tăiat, şi doboară cei mai falnici copaci; l-a zărit chiar tatăl meu cum frângea, ca pe un pai, ditamai brad de vreo patru picioare grosime. Lemnul îl dăruieşte celor care se abat de la calea dreaptă şi se înhăitează cu el; pe la miezul nopţii coboară buştenii la apă şi îi duce olandezilor. Dar, să fiu eu domn şi rege în Olanda, zău dacă n-aş pune tunurile să-i farme şi să-l bage în pământ! Căci toate vasele, care poartă în trupul lor fie şi o singură bârnă adusa de acest Michel, se scufundă. De aici, atâtea nenorociri care se întâmplă pe mare! Altminteri, cum ar putea să piară sub apă un vas minunat, puternic şi încăpător? Însă, de câte ori Michel Olandezul doboară noaptea, pe furtună, un copac în Pădurea Neagră, de atâtea ori se desprinde o bârnă veche din trupul unui vas; apa năvăleşte înlăuntru şi vasul se scufundă cu oameni, cu şoareci, cu tot.
Asta-i povestea lui Michel Olandezul şi adevărul e că toate relele câte sunt în Pădurea Neagră de la dânsul se trag. Ei da, fireşte, poate să te facă bogat, însă eu unul n-aş lua nimic de la el! Nici în ruptul capului nu mi-aş dori să fiu în pielea unui Ezechiel-cel-gros sau a lui Schlurker-cel-lung. Chiar şi Regele dansului cică i-ar fi căzut în gheare...
Aceste vorbe din urmă bătrânul le adăugase şoptit, ca în taină. Între timp, furtuna se domolise. Fetele aprinseră lampa şi ieşiseră sfioase din odaie. Bărbaţii, însă, după ce umplură un sac cu frunziş, i-l aşezară lui Peter Munck drept pernă pe cuptor, apoi îi spuseră noapte bună.
*
Peter cărbunarul nu mai visase nicicând asemenea visuri grele ca în noaptea cu pricina. Ba se făcea că Michel Olandezul, crunt, mătăhălos, smucea din loc fereastra, întinzându-i cu braţ uriaş o pungă cu galbeni, pe care o scutura, încât banii sunau îmbietor şi plăcut; ba i se părea că odaia e un tăpşan verde, nesfârşit, pe care se tot învârte călare Omuleţul-de-sticlă, mic, prietenos şi chicotind răguşit ca pe Dâmbul cu brazi. Ba îi bâzâia la urechea stângă:
În Olanda e aur cât vrei,
Pui mâna şi iei!
Fără multă treabă
Vin banii degeabă!
Ba îi picura în urechea dreaptă poezioara: Tu, în pădurea de brazi vistiernic, şi o voce subţire îi şoptea:
„Peter Munk, prostule, cărbunarule, nu te pricepi să găseşti o rimă ia «văzut», cu toate că te-ai născut duminică, la orele douăsprezece. Haide, caută rima, prostule!"
Peter ofta şi gemea în somn, trudindu-se să găsească o rimă. Dar cum nu mai făcuse nicicând aşa ceva, cazna se dovedi deşartă. Deşteptându-se în zori, Peter găsi că visase un vis tare ciudat. Se aşeză şi, proptindu-şi coatele pe masă, gândi adânc asupra şoaptelor ce-i stăruiau în ureche. "Haide, caută rima, prostule!" îşi spuse la rândul lui, bătând darabana pe frunte, cu degetele. Dar nici o rimă nu-i venea în cap.
Stând el aşa încruntat, cu ochii tulburi, şi căutând zadarnic o rimă la „văzut", trei flăcăi trecură prin faţa colibei, spre pădure, şi unul din ei cânta:
— La vale cum coboară
Din deal o am văzut
Şi-n cea din urmă oară
Durerea-mi s-a născut
Prin urechea lui Peter ţâşni ca un fulger luminos. Cărbunarul sări din loc şi o zbughi pe uşă afară, căci nu era sigur că auzise întocmai cuvântul. Alergă după cei trei flăcăi şi se repezi la cântăreţ, apucându-l cam tare de braţ:
— Stai, frate! strigă el. Ce rimă ai pus la „văzut"? Fă-mi plăcerea şi spune-mi ce ai cântat adineaori!
— Ce te vâri, băieţaş? răspunse flăcăul din Pădurea Neagră. Am dreptul să cânt ce vreau. Şi lasă, te rog, braţul, că altminteri...
— Ba nu! stărui Peter şi îl strânse şi mai tare de braţ. Spune-mi ce ai cântat!
Ceilalţi doi, văzând ce se petrece, nu stătură mult pe gânduri. Se năpustiră asupra lui Peter cu pumnii şi îl bătură măr, încât acesta slobozi braţul cântăreţului şi căzu în genunchi.
— Acum ţi-ai primit porţia, râseră flăcăii. Şi ţine minte, cap sec, să nu te mai legi de oameni ca noi la drumul mare!
— Ţin minte, cum să nu ţin! răspunse Peter oftând. Dar, vă rog, după ce m-aţi luat în pumni, fiţi buni şi spuneţi răspicat ce-a cântat ăstălaltul.
Flăcăii se porniră din nou pe râs şi batjocură; dar cântăreţul îi spuse totuşi vorbele, după care plecaseră tustrei râzând şi cântând.
— Prin urmare „văzut“ cu „născut”, rosti sărmanul Peter în timp ce se îndrepta anevoie din şale. „Văzut" cu „născut"! De-acum las’ că mai vorbim o vorbuliţa, domnule de sticlă!
Se întoarse în casă, apucă pălăria şi ciomagul, îşi luă rămas bun de la gazde si porni din nou spre Dâmbul cu brazi. Mergea încet, gânditor, căci trebuia să scornească şi un vers potrivit. În cele din urmă, când ajunse în preajma Dâmbului, unde brazii creşteau din ce în ce mai mari şi mai deşi, Peter găsi versul căutat şi sări în sus de bucurie. Atunci, se ivi de după arbori o namilă de om purtând haine de plutaş şi ţinând în mână o rangă de lemn, uriaşă, cât un catarg. Văzându-I cum vine agale, cu paşi rari, bietul Peter aproape că se lăsă în genunchi fiindcă — după judecata lui — nu putea să fie altul decât Michel Olandezul. Namila încă mai tăcea, în vreme o Peter se uita cu coada ochiului, îngrozit de o asemenea făptură. Era cu cel puţin un cap mai lung decât toţi lunganii pe care îi văzuse Peter; nu arăta nici tânăr, nici bătrân, însă faţa o avea plină de brazde şi încreţituri; purta pieptar de pânză şi cizme cumplit de mari, trase peste pantalonii de piele — aşa cum ştia Peter din poveşti.
— Peter Munk, ce cauţi la Dâmbul cu brazi? rosti înfricoşător regele pădurii, cu glas aprig şi adânc.
— Bună dimineaţa, vecine! răspunse Peter, voind să se arate curajos, dar tremurând de frică. Dai să ajung acasă peste Dâmbul cu brazi.
— Peter Munk! îl aţinti celălalt cu nişte ochi crunţi Drumul tău nu trece pe-aici.
— Ei da, nu chiar, se bâlbâi Peter, însă azi e cald şi mă gândeam că o fi mai răcoare prin părţile astea.
— Nu minţi, mă, cărbunarule, răcni Michel Olandezul cu glas tunător, că te pocnesc cu ranga şi te fac una cu pământul. Crezi că n-am văzut cum te rugai de pitic? adăugă el mai blând. Hai, du-te, a fost o prostie din partea ta. Bine măcar că n-ai ştiut versuleţul. Că doar piticul e un zgârcit şi jumătate, nu-ţi dă decât pe sponci, iar dacă-ţi dă ceva, tot degeaba — nu te bucuri de trai. Ascultă, Peter, eşti un biet calic şi mă doare sufletul. Un băiat ca tine, isteţ şi frumos, care ar putea să-şi facă un rost pe lume, stă şi arde la cărbuni! În timp ce altora le curg talerii şi ducaţii din mânecă, tu abia de poţi cheltui nişte firfirici. Păcătoasă viaţă!
- Adevărat, cum aţi zis, păcătoasă!
— Dar n-o să ne speriem din asta, urmă namila de Michel. Am ajutat eu băieţi cumsecade şi n-o să fii tu cel dintâi, ia spune: câte sute de taleri ţi-ar trebui la început?
Vorbind astfel, îşi strecură taşca uriaşă, plină cu bani, şi Peter auzi iarăşi zornăitul plăcut de azi-noapte, din somn. Inima îi zvâcnea dureros, cu teamă; fiori reci şi calzi îl cutreierau, că doar Michel nu arăta ca unul care ţi-ar da banii din milă, fără să ceară nimic în schimb. Peter îşi aminti de cuvintele moşului, rostite în taină, despre bogătaşii acelui ţinut şi, mânat de o spaimă nelămurită, strigă:
— Mulţumesc, domnule, dar nu vreau să am nimic de-a face cu dumneata! Te cunosc eu!
Apoi o luă la picior şi fuga, şi fugea de-i scăpărau călcâiele. Însă duhul pădurii se ţinea lângă el cu paşi nemăsurat de lungi şi mormăia surd, ameninţător:
— O să-ţi pară rău, Peter! În frunte ţi-e scris, în ochi ţi se citeşte că de mine nu scapi! Nu mai fugi aşa! Ascultă o vorbă înţeleaptă! Uite colo e hotarul meu!
Însă Peter, când auzi de hotar şi zări în faţă un şănţuleţ, grăbi şi mai mult paşii ca să treacă dincolo, încât Michel Olandezul trebui să alerge la rândul lui, blestemând şi înjurând. Dintr-un salt deznădăjduit, Peter sări şanţul, căci văzuse cum duhul pădurii se pregătea să repeadă ranga în el. Ajunse deci cu bine de partea cealaltă; ranga se făcu ţăndări, de parcă s-ar fi lovit în văzduh de un zid, şi o aşchie lungă căzu lângă Peter.
Bucuros, acesta o ridică, voind s-o arunce înapoi găliganului de Michel. Dar, în aceeaşi clipă, simţi că bucata de lemn i se mişcă în palmă şi, spre groaza lui, găsi că e un şarpe uriaş, care porni de îndată să se caţere pe el, sâsâind cu limba, fulgerând din ochi. Peter îl slobozi, dar şarpele se şi încolăcise pe braţ şi, legănându-şi capul, se înălţa către faţa lui. Deodată, un cocoş de munte mare de tot veni din zbor asupra şarpelui, îl înhăţă cu pliscul de cap şi îl duse cu el în tării, drept care, Michel Olandezul, stând pe marginea şanţului şi văzând cum cineva mai tare decât el îi umfla şarpele, începu să ţipe, să răcnească şi să urle ca turbat.
*
Sfârşit de oboseală, tremurând, Peter îşi urmă drumul. Poteca suia tot mai sus, priveliştea se sălbăticea şi curând flăcăul ajunse la bradul cel mare. Se înclină ca şi în ajun dinaintea Omuleţului-de-sticlă, care nu se vedea nicăieri, apoi rosti:
— Tu în pădurea de brazi vistiernic,
Tu, peste codri stăpânul puternic,
De sute de ani te laşi văzut.
De cei ce duminica s-au născut.
— De fapt, n-ai nimerit întru totul, dar, pentru că eşti Peter cărbunarul, treacă de la mine! sună în preajmă un glăscior gingaş, plăcut.
Mirat, Peter întoarse capul şi îl zări şezând lângă un brad frumos pe un omuleţ mititel, bătrân, cu pieptar negru, ciorapi roşii şi pălărie mare pe cap. Avea o feţişoară fină, prietenoasă şi o bărbuţă subţire ca fuiorul. Trăgea fum dintr-o lulea de sticlă albastră, ceea ce îi dădea un aer tare ciudat; iar când Peter se apropie mai mult, văzu cu uimire că şi veşmintele, ghetele şi pălăria piticului erau din sticlă colorată; se mlădiau însă pe trup la orice mişcare, de parcă sticla ar fi fost fierbinte.
— L-ai întâlnit pe mojicul de Olandez? întrebă Omuleţul, tuşind uşurel după fiecare cuvânt. A vrut să te bage în sperieţi, dar i-am spulberat ranga vrăjită, n-are s-o mai capete în vecii vecilor.
— Aşa-i, domnule vistiernic, răspunse Peter, înclinându-se adânc. Mi-a fost într-adevăr teamă. N-oi fi chiar dumneata cocoşul de munte care a ucis şarpele? Dacă-i aşa, mulţam frumos! Însă eu unul am venit aici după sfat. Traiul mi-e strâmtorat şi greu; îndeobşte, un cărbunar nu ajunge departe; ori eu fiind încă tânăr, m-am cugetat că, poate, într-un fel oarecare, aş izbuti să-mi aflu rost mai bun. Când mă uit mai ales la alţii cum s-au îmbogăţit nitam-nisam, de-aş lua ca pildă numai pe Ezechiel sau pe Regele dansului, care întorc banii cu furca...
— Peter, grăi piticul dojenitor şi suflând fumul până departe, nu-mi vorbi de asemenea inşi! Cu ce se aleg ăştia că par fericiţi câţiva ani, ca pe urmă să fie cu atât nefericiţi? Nu-ţi dispreţui meseria! Tatăl şi bunicul tău au fost oameni de cinste, Peter Munk, tot cărbunari. N-aş vrea să cred că dorinţa de a trândăvi te-a adus la mine.
Peter se sperie de aceste vorbe, se înroşi la faţă şi rosti:
— Nu, domnule vistiernic al pădurii, doar ştiu şi eu trândăvia, cum să zic, e începutul tuturor metehnelor. Dar să nu-mi luaţi în nume de rău dacă mi-ar plăcea să duc altă viaţă. Cărbunarul, oricum, e un biet cărbunar, un om mărunt, pe când sticlarii, plutaşii, ceasornicarii şi ceilalţi sunt mai bine văzuţi.
— Trufia calcă ades înaintea pierzării, grăi cu mai multă blândeţe micul stăpân al pădurii de brazi. Ciudată seminţie mai sunteţi şi voi, oamenii! Rareori întâlneşti câte unul mulţumit de starea în care s-a născut şi a crescut. Şi uite aşa, dacă ai fi sticlar, ai râvni la lemnărit, şi dacă ai fi lemnar, ţi-ar plăcea să fii domn pădurar ori să te muţi în locuinţa funcţionarului. Dar fie şi aşa. Dacă-mi făgăduieşti că vei lucra cu sârg, atunci îţi dau ajutor sa te salți. Am obiceiul ca fiecărui om, care s-a născut duminica, şi vine de mă caută, să-i împlinesc trei dorinţe. Primele două sunt slobode; pe cea de-a treia pot s-o resping, dacă văd că-i rea. Prin urmare, doreşte-ţi ceva, însă, Peter, ceva bun şi folositor.
— Ira! Sunteţi un omuleţ de sticlă pe cinste şi cu drept cuvânt vi se zice vistiernic; toate comorile vă stau la îndemână. Aşa, care va să zică, dacă pot să-mi doresc ceva pe placul inimii, atunci întâi şi-ntâi să dansez mai bine decât Regele dansului şi să intru de fiecare dată la cârciumă cu tot atâţia bani ca şi Ezechiel.
— Nătângule, se mânie piticul, ce dorinţă ticăloasă-i asta să dansezi bine şi să ai bani de joc? Nu ţi-e ruşine, Peter, să-ţi minţi astfel norocul? La ce-ţi foloseşte ţie şi maică-ti dacă ştii să dansezi? La ce-ţi folosesc bani dacă-i duci la cârciumă şi îi laşi acolo ca şi păcătosul de Rege al dansului? Pe urmă rabzi iar toată săptămâna şi n-ai de nici unele. Îţi mai las încă o dorinţă slobodă! Dar vezi, gândeşte-te mai cu temei.
Peter se scărpină la ceafă şi, după câteva clipe de cumpănă, rosti:
— Păi atunci îmi doresc cea mai frumoasă şi mai bogată sticlărie din Pădurea Neagră, cu toate cele de trebuinţă şi cu banii ce se cer pentru întreţinerea ei.
— Şi altceva nimic? întrebă Omuleţul îngrijorat. Altceva nimic, Peter?
- De, aţi putea să-mi daţi si un cal şi o trăsurică.
— Oh, Peter, cărbunar fără minte! strigă mititelul şi de mânie aruncă luleaua aprinsă într-un brad gros, încât acesta se sparse în sute de bucăţi. Cai? Trăsuri? Minte, ascultă ce-ţi spun, minte de om sănătos şi pricepere trebuia să-ţi doreşti, nu cal şi trăsurică. Dar nu te întrista. Fac eu să nu ieşi în pagubă, căci dorinţa asta de-a doua n-a fost chiar proastă de tot. O sticlărie bună poate hrăni pe stăpânul şi pe meşterul ei. Dacă ţi-ai fi dorit pe deasupra minte şi pricepere, atunci caii şi trăsurile ar fi venit de la sine.
— Staţi, domnule vistiernic, zise Peter, doar mi-a rămas încă o dorinţă şi aş putea să-mi doresc minte, nu-i aşa, dacă vi se pare că-mi trebuie chiar atât de mult
— Nu acum! O să mai treci prin destule încercări şi atunci vei fi bucuros că ţi-a mai rămas o dorinţă. Şi cu asta s-a isprăvit, întoarce-te acasă! vorbi micul duh al brazilor, scoţând o punguţă din buzunar. Aici sunt două mii de guldeni. Atât ajunge. Să nu vii la mine după parale, că va trebui să te spânzur de bradul cel înalt! Aşa obişnuiesc eu de când stau în pădure! Dar vezi că, acum trei zile, a murit bătrânul Winkfritz, care avea în josul pădurii o sticlărie. Mergi acolo mâine dimineaţă şi caută s-o cumperi pe bani cinstiţi. Fii sănătos şi harnic şi o să mai trec eu pe la tine din când în când, să te ajut cu sfatul şi cu fapta, că doar nu mi-ai cerut şi mintea care s-ar cuveni. Dar ţi-o spun deschis: prima ta dorinţă a fost rea. Lasă-te de cârciumi, Peter, că nu e om pe care să-l fi fericit multă vreme.
Vorbind astfel, omuleţul dădu la iveală o altă lulea dintr-o sticlă albă ca osul şi, îndesând-o cu muguri uscaţi de brad, şi-o puse în gura mică, fără dinţi. Scoase apoi o cogeamite lentilă, o ţinu în dreptul soarelui şi îşi aprinse luleaua. După ce isprăvi, îi întinse prietenos mâna lui Peter, îi mai dădu câteva sfaturi la drum şi, trăgând din lulea şi suflând din ce în ce mai iute, se făcu nevăzut într-un nor de fum, ce mirosea de-adevăratelea a tutun fin olandez. Plutind încet, norul se pierdu în văzduh printre vârfurile brazilor.
Întors acasă, Peter o găsi pe maică-sa foarte îngrijorată; biata femeie crezuse că i-au luat feciorul în armată. Peter însă era vesel, bucuros şi îi povesti că s-a întâlnit la pădure cu un prieten care l-a împrumutat cu bani, ca să-şi facă un rost mai bun decât cărbunăritul. Deşi maică-sa locuia de treizeci de ani într-o colibă de cărbunar şi se obişnuise cu feţele pline de funingine, ca şi o morăriţă cu bărbatul ei albit de făină, era totuşi încă destui de trufaşă pentru ca, ascultând vorbele lui Peter despre viitorul lor strălucit, să-şi mărturisească şi ea dispreţul pentru starea de acum.
— Ei da, grăi dânsa, ca mamă de fecior cu sticlărie o să arăt şi eu altcum decât vecina Grete sau Bete, iar la biserică o să şed în faţă, printre oamenii înstăriţi.
Pe de altă parte, Peter căzu repede la învoială cu moştenitorii sticlăriei. Îi păstră pe lucrătorii cei vechi şi, zi de zi, noapte de noapte, fabrica sticlă. La început, meseria îi plăcu. Cobora încet scara, se plimba de colo colo, cu paşi rari, cu mâinile în buzunar, se uita la una, la alta, mai arunca o vorbă de care lucrătorii făceau de obicei mult haz şi marea lui bucurie era să stea de faţă la suflatul sticlei; ba uneori se apuca şi el de lucru închipuind din plămada moale tot felul de ciudăţenii.
Peste puţin însă se plictisi, începu să vină în sticlărie doar câte un ceas pe zi, apoi o dată la doua zile, apoi numai o dată pe săptămână, iar lucrătorii făceau ce le trecea prin cap. Şi toate astea, din pricina cârciumii. Căci duminica, după ce se întorsese de la Dâmbul cu brazi, Peter alergă degrabă la cârciumă unde Regele dansului se şi legăna în dans, iar Ezechiel-cel-gros cu bărdaca dinainte, arunca de-acum zarul, jucând pe taleri din cei maşcaţi. Peter băgă iute mâna în buzunar, ca să vadă dacă Omuleţul-de-sticlă se ţine într-adevăr de cuvânt şi, ce să vezi! Buzunarul era plin cu aur şi argint. De altfel şi picioarele îi zvâcneau, îi scăpărau, de parcă ar fi vrut să ţopăie, să intre în joc, aşa că — după ce se sfârşi primul dans — Peter îşi săltă perechea şi se luă la întrecere cu Regele dansului; şi când acesta sărea în sus preţ de trei picioare, Peter sărea patru; şi când dădea în pas mărunt, alunecat, Peter se răsucea şi îşi mlădia picioarele, încât lumea din jur aproape că-şi pierdea cumpătul de uimire. Iar când în sala de dans străbătu vestea că Peter şi-a cumpărat o sticlărie, când văzu lumea că, ori de câte ori zbura pe lângă muzicanţi, Peter le arunca un ditamai gologan de şase, atunci uimirea nu se mai potoli defel. Unii ziceau că ar fi găsit o comoară în pădure, alţii că ar fi moştenit averea cuiva, destul că toţi îl cinsteau şi îl socoteau acum bărbat cu greutate, doar pentru că avea bani. Deşi se uşură în acea seară de douăzeci de guldeni, totuşi buzunarul îi suna şi îi zornăia ca şi cum i-ar fi rămas încă vreo sută de taleri.
Ştiindu-se în cinstea oamenilor, Peter nu-şi mai încăpea în piele de mândru şi bucuros. Arunca banii cu pumnul, dar îi ajuta şi pe nevoiaşi, căci ţinea minte cât de greu îl apăsase în trecut sărăcia. Regele dansului pierdu ruşinos în faţa noului dansator, care dovedea o dibăcie de neîntrecut; astfel că Peter fu poreclit Împăratul dansului. Duminicile, până şi cei mai aprigi jucători nu cutezau ce cuteza Peter, dar nici nu pierdeau ca el. Totuşi, cât pierdea, tot atâta câştiga, fiindcă lucrurile se petreceau aidoma cum îi ceruse dânsul Omuleţului-de-sticlă. Dorise să aibă totdeauna în buzunar banii pe care îi avea şi Ezechiel-cel-gros; or, acuma pierdea tocmai la Ezechiel. Dar cum pierdea douăzeci, treizeci de guldeni şi Ezechiel îi umfla, cum se trezea din nou cu bani în buzunar. Încet-încet, ajunse însă mai trândav şi mai pătimaş decât cei mai înrăiţi fârtaţi din Pădurea Neagră şi lumea începu să-i spună mai curând Peter-jucătorul decât Împăratul dansului. Şedea la masa de joc mai în toate zilele de lucru. Sticlăria mergea din rău în mai rău, şi asta din lipsa de minte a lui Peter. Îi zorea pe lucrători să facă sticlă cât se poate de multă; dar, cumpărând sticlăria, el nu cumpărase şi taina unde anume ar putea vinde sticla la preţul cei mai bun. Până la urmă, nu se mai descurca cu atâta sticlă şi o vindea cu jumătate de preţ negustorilor în trecere, numai ca să poată plăti pe lucrători.
Într-o seară venea de la cârciumă şi, în ciuda vinului ce-l băuse ca să se înveselească, gândea cu jale şi groază la destrămarea avutului său. Deodată, simţi pe cineva alături. Întoarse capul şi ce să vezi! Omuleţul-de-sticlă! Lui Peter îi sări pe loc ţandăra; încrezut şi ţâfnos, jură că numai piticul e vinovat de nenorocirea lui.
— Ce mi-e calul, ce mi-e trăsurică! strigă el. La ce-mi foloseşte sticlăria cu sticlă cu tot? Chiar şi pe vremea când eram un biet cărbunar, încă o duceam mai bine şi fără bătaie de cap. Acuma nici nu ştiu când pică portărelul să-mi preţuiască avutul şi să mi-l scoată la mezat din pricina datoriilor.
— Aşa? se încruntă Omuleţul-de-sticlă. Aşa? Eu port vina că te-ai nenorocit? Asta-i mulţumită pentru binefacerile mele? Cine te-a pus să doreşti ca un netot? Voiai să fii sticlar, fără să ştii unde o să vinzi sticla? Nu ţi-am spus eu să doreşti cu chibzuinţă? Dar ţi-a lipsit mintea, Peter. Mintea şi priceperea ţi-au lipsit.
— Ce minte şi ce pricepere! se răsti Peter. Sunt băiat deştept ca şi ceilalţi. Îţi arăt eu numaidecât!
Şi răcnind astfel, îl apucă pe Omuleţ de guler şi îl strânse vârtos.
— De-acu’ eşti în mâna mea, vistiernice! strigă el. O să-ţi spun şi a treia dorinţă, să mi-o îndeplineşti! Să-mi dai pe loc două sute de mii de taleri maşcaţi, şi o casă şi... aoleu! ţipă el ca din gură de şarpe, scuturându-şi mâna.
Căci omuleţul se prefăcuse în sticlă topită, fierbinte, care îl fripse ca focul. Apoi, nu se mai văzu nicăieri.
Câteva zile în şir, umblând cu mâna umflată, Peter se gândi la nerecunoştinţa şi la nebunia lui. Pe urmă îşi alungă părerile de rău, chibzuind: „Ei, şi dacă o să-mi scoată la mezat sticlăria şi toate cele, încă-mi mai rămâne Ezechiel-cel-gros. Câtă vreme o să aibă el bani, în toate duminicile, atâta vreme n-o să-mi lipsească nici mie”.
Da, Peter! Şi când n-o să mai aibă? Asta se şi petrecu într-o zi, drept pildă grăitoare. Era duminică. Peter veni la cârciumă cu trăsura, muşterii îşi scoseră capetele pe fereastră. Unul zise:
- Ia te uită, Peter-jucătorul!
— Da, împăratul dansului, sticlarul cel bogat! vorbi al doilea.
Al treilea însă dădu din cap şi rosti:
— Cu bogăţia las-o încurcată. Se pare că ar avea o mulţime de datorii şi un om de la oraş spunea deunăzi că portărelul n-o să mai aştepte mult până să-i scoată averea la mezat.
Între timp, Peter-cel-bogat, salutându-i cu mândrie şi nobleţe pe muşterii ce-şi ţineau capetele la fereşti, coborî din trăsură şi strigă:
- Bună seara, jupâne! A venit Ezechiel-cel-gros?
La care un glas adânc îi răspunse dinlăuntru:
— Hai, Peter, vino, că ţi-am păstrat locul! Stăm cu toţii aici şi jucăm.
Peter Munk intră în cârciumă, băgă iute mâna în buzunar şi înţelese că Ezechiel trebuie să fie plin de bani, căci şi buzunarul lui era burduşit. Se aşeză la masă, lângă ceilalţi, şi câştigă şi pierdu, şi iar, şi iarăşi, până se lăsă noaptea şi oamenii cinstiţi goliră cârciuma, îndreptându-se spre casele lor. Apoi mai jucară şi la lumina lămpii până ce doi fârtaţi spuseră:
- Sus! Ne ducem acasă, la neveste şi la copii!
Dar Peter, care tocmai pierduse un rând, stărui pe lângă Ezechiel-cel-gros să mai rămână. Acesta se codi lungă vreme, după care grăi:
— Bine, mai întâi să-mi număr banii, pe urmă jucăm, însă pe nu mai puţin de cinci guldeni jocul, altminteri ar fi o copilărie.
Scoase punga şi găsi în ea o sută de guldeni, drept care Peter, ştiind că are şi el atâta, nici nu mai trebui să numere.
Dacă până atunci Ezechiel câştigase frumuşel, acum pierdea întruna şi înjura de mama focului. Cum arunca zarul şi nimerea o „dublă“, cum nimerea şi Peter una, însă cu două punctişoare mai mult. Atunci, Ezechiel, furios, aruncă pe masă ultimii cinci guldeni şi spuse:
— Încă o dată! Şi dacă pierd, tot nu mă las! Mă împrumuţi tu din câştigul tău, Peter! Un jucător cinstit îşi ajută tovarăşul.
— Oricât, fie şi o sută de guldeni, se învoi Împăratul dansului, bucuros de câştig. Ezechiel aruncă zarul şi nimeri cincisprezece.
- Aşa! strigă el. Acum să te văd!
Peter în schimb aruncă optsprezece, dar, în aceeaşi clipă, auzi un glas greu, răguşit, în spatele lui:
- Gata, cu asta s-a terminat.
Privi îndărăt şi îl recunoscu, stând ca o namilă, pe Michel Olandezul. Înfricoşat, scăpă din mână banii pe care tocmai îi câştigase. Dar Ezechiel nici măcar nu-l vedea pe duhul pădurii, ci îi cerea lui Peter să-l împrumute cu zece guldeni şi să joace mai departe. Ca stăpânit de un vis, acesta vârî mâna în buzunar, însă nu dădu de nici un ban, scotoci şi în celălalt buzunar, dar îl găsi gol, întoarse haina, o scutură, dar nu căzu nici o para chioară; atunci abia îşi aminti că prima lui dorinţă fusese ca să aibă mereu atâţia bani câţi are şi Ezechiel-cel-gros. Totul pierise ca fumul. Cârciumarul şi Ezechiel se uitau la el miraţi cum tot caută şi nu-şi găseşte banii; întâi nici n-au vrut să creadă că nu mai are nimic; dar pe urmă, după ce-i scotociră şi ei buzunarele, se mâniară foc, jurând că Peter e un vrăjitor ticălos, care le-a făcut vânt banilor — atât alor săi cât şi celor câştigaţi — în tainiţa lui de acasă. Peter se apără cât putu, însă, privite pe deasupra, toate vorbeau împotriva lui. Ezechiel spunea că va face ca toţi ţinutaşii din Pădurea Neagră să afle povestea asta cumplită, iar jupânul cârciumar făgădui să plece a doua zi în zori la oraş şi să-l dea în judecată pe Peter Munk pentru vrăjitorie, voind cu tot dinadinsul, zicea el, să fie de faţă când îl vor arde pe rug. Apoi se năpustiră ca turbați asupra lui, îi smulseră pieptarul şi îl azvârliră pe uşă afară.
Nici o stea nu licărea pe cer când Peter se furişă amărât acasă. Totuşi, flăcăul izbuti să recunoască o umbră neagră, care mergea alături de el şi care, în cele din urmă, vorbi:
— S-a isprăvit cu tine, Peter Munk, s-a dus cu strălucirea ta! Or, asta puteam să ţi-o prezic încă de atunci când n-ai vrut să mă asculţi şi ai fugit la piticul de sticlă. Acum vezi şi tu cu ce te alegi când nu-mi iei în seamă sfatul. Încearcă o dată cu mine, că mi-e milă de soarta ta. Nimeni nu s-a căit vreodată că mi-a cerul ajutor. Dacă nu te sperie drumul, poţi să vii să-mi vorbeşti mâine, toată ziua, la Dâmbul cu brazi, doar să mă strigi.
Peter înţelese cine-i umbra de lângă el şi îl cuprinse groaza. Nu răspunse nimic şi o ţinu într-o goană până acasă.
Povestitorul abia rosti însă aceste cuvinte că deodată fu întrerupt de un zgomot de afară. În faţa hanului se auzea huruit de roţi, glasuri care strigau să li se aducă lumânări, bătăi puternice în poartă, lătrat zgomotos de câini. Cărăuşul şi calfele săriră în sus şi se repeziră la fereastra care dădea spre poartă, să vadă ce se petrece. La lumina palidă a unui felinar zăriră în faţa hanului o caleaşcă mare. Două femei cu obrazul acoperit de văluri tocmai coborau, ajutate de un bărbat înalt. Un vizitiu în livrea deshăma caii, în timp ce un valet dezlega cufărul.
— Domnul să-i aibă în pază, rosti oftând cărăușul. Dacă aceştia scapă nevătămaţi, atunci nu mă mai tem nici eu pentru căruţa mea.
— Linişte! şopti studentul. Cred că nu pe noi ne pândesc tâlharii, ci pe aceste doamne. Pesemne că cei de jos au fost înştiinţaţi de sosirea acestor călători. Daca le-am putea da de veste! Dar, ia stai! În tot hanul nu-i decât o singură cameră ca lumea, potrivită pentru nişte doamne. Camera vecină cu a mea. Cu siguranţă că acolo vor fi conduse. Staţi liniştiţi aici. O să încerc să vorbesc cu slujitorii.
După ce stinse lumânările, lăsând-o aprinsă numai pe aceea pe care i-o dăduse hangiţa, tânărul se furişă în camera lui. Acolo ascultă încordat ce se petrece dincolo de uşă.
Nu trecu mult şi se auziră paşi pe scară. Cele două doamne, însoţite de hangiţă, urcau treptele, îndreptându-se spre camera alăturată de a lui. Hangiţa le îndemnă mieroasă să se culce cât mai repede, fiindcă erau, desigur, obosite de drum, şi plecă. Curând, studentul desluşi pe scară paşi grei, bărbăteşti. Atunci crăpă uşa cu băgare de seamă şi-l zări pe bărbatul cel înalt care ajutase doamnelor să coboare din caleaşcă. Purta straie de vânător, şi la brâu avea un cuţit de vânătoare. Părea să fie un căpitan de poştă sau însoţitorul doamnelor străine. Văzându-l singur, studentul deschise repede uşa şi-i făcu semn să intre la el. Omul se apropie mirat şi înainte de a apuca să întrebe ceva, studentul îi şopti:
— Domnule, în noaptea aceasta aţi nimerit într-un cuib de tâlhari.
Străinul se sperie. Studentul îl trase însă înăuntru şi îi povesti despre întâmplările ciudate din han.
Vânătorul părea foarte îngrijorat. Îi povesti tânărului că doamnele, o contesă şi camerista ei, voiseră să călătorească toată noaptea, dar, la o distanţă de o jumătate de oră de han, le ieşise în cale un călăreţ şi le întrebase încotro mergeau. Aflând că aveau de gând să treacă noaptea prin Spessart, le povăţuise să n-o facă, fiindcă în pădure le pândeau mari primejdii.
— Ascultaţi sfatul unui om de treabă, adăugase el, şi renunţaţi la această hotărâre. Nu departe de aici se află un han. Chiar dacă nu vă place şi vă vine peste mână, e mai bine să înnoptaţi acolo decât să călătoriţi prin bezna asta şi să vă primejduiţi viaţa fără rost.
Drumeţul păruse un om cinstit, cumsecade, şi fiindcă contesa se temea să nu fie atacată de tâlhari, l-a ascultat şi a poruncit vizitiului să oprească la han.
Vânătorul socoti de datoria lui să le vestească pe doamne de primejdia ce le pândea. Intră în cealaltă cameră şi, după puţin timp, deschise uşa care despărţea odaia contesei de aceea a studentului. Contesa, care părea să aibă vreo patruzeci de ani, intră, palidă de spaimă, în camera studentului şi-l rugă să repete ceea ce-i spusese vânătorului. Apoi se sfătuiră cum să iasă din încurcătură. Până la urmă hotărâră să se adune fără gălăgie laolaltă, atât cei doi slujitori, cât şi cărăuşul şi calfele, ca să se afle cel puţin împreună în clipele de primejdie.
După ce făcură aşa cum plănuiseră, încuiară uşa care despărţea camera contesei de coridor şi îngrămădiră în faţa ei scrinuri şi scaune. Contesa şi camerista se aşezară pe pat, iar cei doi slujitori rămaseră de veghe. Ceilalţi oaspeţi, însă împreună cu vânătorul, se aşezară la o masă în camera studentului, hotărâţi să înfrunte primejdia.
Erau aproape orele zece. În han domnea o linişte adâncă. Părea că nimeni şi nimic nu avea să-i tulbure pe oaspeţi. Făurarul spuse într-un târziu:
— Ca să gonim somnul, ar fi bine să ne trecem vremea ca şi până acum. Fiecare dintre noi cunoaşte o mulţime de poveşti, şi dacă domnul vânător nu are nimic împotrivă, să istorisim mai departe.
Vânătorul nu numai că nu se împotrivi, ci ca să arate că încuviinţează întru totul acest fel de a-şi petrece timpul, ceru să povestească şi el o întâmplare. Şi începu: