Povestea lui Said basme si povesti de Wilhelm Hauff

basme si povesti audio le ascultati aici.......https://latimp.eu/category/teatru-audio-copii/povesti-si-basme/

                                                                                             Povestea lui Said 

 

       Pe vremea lui Harun al Raşid, stăpânul Bagdadului,  locuia la Bassora un om cu numele de Benezar. Benezar avea destulă avere ca să ducă un trai liniştit şi tihnit, fără să se îndeletnicească cu negoţul. Într-o bună zi, omului acestuia i s-a născut un fiu, dar el nu şi-a schimbat câtuşi de puţin felul de viaţă.

— De ce să mă apuc de negoţ la bătrâneţe? le spunea el vecinilor. Ca să-i las moştenire lui Said, fiul meu, o mie de galbeni mai mult, dacă fac alişveriş bun, sau o mie mai puţin, dacă-mi merge prost? Doar unde mănâncă doi are loc şi-al treilea, zice proverbul, şi dac-o fi băiat destoinic, n-o să ducă lipsă de nimic.

Aşa a grăit Benezar şi s-a ţinut de cuvânt, căci nu l-a învăţat pe fiul său nici negoţul, nici vreun meşteşug. În schimb, citea mereu împreună cu el din cărţile înţelepciunii. Şi fiindcă socotea că, în afară de învăţătură şi de cinstirea bătrânilor, era cât se poate de bine să aibă mână ageră şt îndrăzneală, l-a deprins de mic cu meşteşugul armelor Aşa şi-a dobândit Said, de timpuriu, faima de a fi un straşnic luptător printre prietenii de o seamă cu el şi chiar printre tinerii mai răsăriţi, iar la călărie şi înot nu-l întrecea nimeni.

Împlinind optsprezece ani, taică-său l-a trimis la Mecca, să se roage la mormântul Profetului şi să se desprindă cu cele sfinte, după cum cere datina şi porunceşte Profetul. Înainte de a pleca, tatăl lui l-a chemat la el, l-a lăudat pentru cuminţenia sa, l-a povăţuit cum să se poarte şi de atunci înainte, i-a dat bani şi i-a zis:

— O să-ţi mai spun ceva, Said, fiul meu! Eu nu cred în închipuiri. Mărturisesc că-mi place să ascult poveşti cu zâne şi vrăjitori, ca să-mi trec vremea în chip plăcut, dar departe de mine să mă las amăgit de asemenea plăsmuiri, cum fac cei neştiutori; departe de mine credinţa că duhurile acestea sau ce-or fi ar avea înrâurire asupra vieţii oamenilor, asupra faptelor sale. Maică-ta, însă, care a părăsit viaţa de acum doisprezece ani, a crezut în bazaconiile astea întocmai ca în Coran. Mai mult chiar, într-o clipă de singurătate, punându-mă să jur că nimeni în afară de copilul nostru nu va cunoaşte taina aceasta, mi-a mărturisit că, de când venise pe lume, se aflase sub ocrotirea unei zâne. Am luat-o în râs.

 

Totuşi nu pot să tăgăduiesc, Said, că la naşterea ta s-au petrecut unele lucruri care m-au pus pe gânduri. Ploaia nu a contenit toată ziua, tunetul a bubuit întruna, iar cerul s-a întunecat atât de mult, că nu puteai desluşi slovele decât la lumina opaiţului. La ceasurile patru după-amiaza mi s-a vestit naşterea unui băieţei. M-am îndreptat în grabă spre încăperile mamei tale, ca să-mi văd prima odraslă şi să-i dau binecuvântarea, dar slujnicele adunate grămadă în faţa uşii mi-au spus că nu-i este îngăduit nimănui să intre în iatac. Zemira, mama ta, voia să fie singură şi poruncise ca toată lumea să iasă afară. Am bătut la uşă, dar n-am primit nici un răspuns.

Stăteam cam supărat în faţa uşii, printre slujnice, când cerul s-a înseninat în chip atât de neaşteptat, cum n-am mai pomenit niciodată: peste oraşul nostru drag, Bassora, arcuia — cu adevărat ca într-o minune — o boltă limpede, azurie, străjuită de jur împrejur de nori negri şi ameninţători, printre care fulgerele scăpărau şi şerpuiau. Tocmai mă uitam curios la această privelişte neobişnuită, când iată că uşa încăperii în care se afla soţia mea s-a dat deodată de perete. Atunci am poruncit slujnicelor să mai aştepte afară şi am intrat singur ca s-o întreb pe mama ta de ce se închisese în iatacul ei. Dar abia am intrat, că m-a învăluit o mireasmă îmbătătoare de trandafiri, garoafe şi zambile, care m-a ameţit. Soţia mea mi-a întins pruncul care erai tu; aveai la gât un fluieraş de argint prins cu un lănţişor de aur, subţire ca un fir de mătase.

— Zâna cea bună de care ţi-am povestit a fost aici, mi-a spus maică-ta. I-a adus băiatului darul acesta.

— Ea a fost deci vrăjitoarea care a înseninat cerul şi a lăsat în urma ei mireasma de trandafiri şi de garoafe? am întrebat eu, râzând neîncrezător. Ar fi putut să-i dăruiască ceva mai de preţ decât fluieraşul ăsta. De pildă: o pungă cu aur, un căluţ, sau aşa ceva.

Atunci mama ta m-a rugat cu lacrimi în ochi să n-o iau în râs, fiindcă zânele se supără uşor şi binecuvântarea lor se preschimbă în blestem.

I-am făcut pe plac şi am tăcut. Era bolnavă şi nu voiam s-o supăr. Şi n-am mai pomenit multă vreme despre această întâmplare ciudată. După şase ani, în ciuda tinereţii ei, mama ta a simţit că i se apropie sfârşitul. Mi-a încredinţat fluieraşul şi mi-a cerut să-i făgăduiesc că ţi-l voi da în ziua când vei împlini douăzeci de ani şi să nu te las să pleci din casa părintească nici cu un ceas mai devreme. Apoi şi-a dat sufletul. Iată darul — a zis Benezar, scoţând dintr-o mică besactea un fluieraş de argint atârnat de un lanţ lung de aur. Ţi-l dau astăzi, la optsprezece ani, în loc de douăzeci, deoarece pleci, si cine ştie dacă nu voi fi la strămoşii mei atunci când te vei întoarce. Nu văd nici un temei să mai rămâi încă doi ani aici, numai ca să împlineşti dorinţa temătoarei tale mame. Eşti un băiat de ispravă, isteţ, mânuieşti armele cu iscusinţa unui tânăr de douăzeci şi patru de ani şi socot că eşti tot atât de înţelept ca şi când ai avea douăzeci de ani. Pleacă, aşadar, sănătos şi de te vei afla în clipe de bucurie sau te va lovi o nenorocire — păzească-te Cerul de aşa ceva — îndreaptă-ţi gândul către părintele tău.

Aşa a grăit Benezar din Bassora la plecarea fiului său. Mişcat, Said şi-a luat rămas bun de la el, şi-a prins lănţişorul de gât, a vârât fluieraşul la brâu, a încălecat şi a pornit spre locul unde se adunau caravanele ce porneau spre Mecca. În scurt timp s-au strâns vreo optzeci de cămile şi multe sute de călăreţi. Caravana a pornit şi, odată cu ea, a ieşit şi Said pe porţile Bassorei, oraşul lui de baştină, pe care vreme îndelungată nu avea să-l mai vadă.

La început, noutatea unei astfel de călătorii şi lucrurile nemaivăzute pe care le întâlnea l-au cucerit. Dar când s-a apropiat de deşert, trecând prin locuri din ce în ce mai pustii, au început să-i roiască prin minte tot felul de gânduri, să-i răsune în urechi cuvintele de rămas bun ale tatălui său, Benezar.

Atunci a scos fluieraşul, s-a uitat la el, l-a întors pe toate părţile şi în cele din urmă l-a dus la gură, vrând să afle cât de limpede şi de frumos îi era sunetul. Fluieraşul a rămas însă mut Said şi-a umflat obrajii şi a suflat încă o dată din răsputeri, dar n-a izbutit să scoată nici un sunet. Furios pe darul acesta atât de nefolositor, l-a vârât la brâu. Curând însă; gândurile i-au zburat iarăşi spre vorbele tainice rostite de maică-sa. Auzise şi el despre zâne, dar în Bassora nu ştia ca vreunul din oamenii pe care-i cunoştea să fi fost ocrotit de o fiinţă supranaturală. Toate întâmplările de felul acesta erau povestite de obicei ca şi cum s-ar fi petrecut în ţări îndepărtate şi în timpuri străvechi. Said era deci încredinţat că pe vremea lui nu mai existau astfel de năluci, sau că, în orice caz, zânele nu mai veneau pe pământ şi nu se mai amestecau în soarta oamenilor Dar deşi era convins că aşa stăteau lucrurile, gândul că, cu mama lui se petrecuse ceva tainic, supranatural, nu-i dădea pace. Aşa merse el călare din zori şi până-n seară, visând. Cu ceilalţi călători nu se amesteca în vorbă, iar cântecele şi râsetele lor nici nu le auzea.

Said era un tânăr tare chipeş. Avea privirea semeaţă, dârză şi gura minunat croită. Deşi foarte tânăr, în întreaga sa făptură era atâta demnitate cum rar întâlneai la această vârstă: ţinuta sa pe cal, dreaptă şi mlădioasă în acelaşi timp, straiele războinice cu care era îmbrăcat, totul atrăgea privirile călătorilor. Un drumeţ mai vârstnic, care călărea lângă el, s-a apropiat de dânsul, încercând cu fel şi fel de întrebări să-i iscodească şi mintea. Said, învăţat să respecte bătrâneţea, a răspuns cu modestie, dar cu înţelepciune şi chibzuinţă, aşa că bătrânul a rămas încântat. Deoarece însă tânărul se gândea toată ziua numai la un singur lucru, a adus vorba şi de lumea tainică a zânelor şi până la urmă l-a întrebat pe bătrân deschis, dacă el crede că ar exista zâne, duhuri bune sau rele care-i iau pe oameni sub oblăduirea lor sau îi prigonesc.

Bătrânul şi-a netezit barba, a clătinat din cap şi a zis:

— N-aş putea să-ţi spun că n-au existat astfel de poveşti, dar eu n-am văzut niciodată un pitic, un uriaş din poveste, un vrăjitor sau o zână.

Apoi i-a istorisit tânărului o sumedenie de basme minunate. Ameţit de atâtea poveşti, Said a început să creadă că toate câte se petrecuseră la naşterea sa — schimbarea vremii, mireasma dulce de trandafiri şi zambile — fuseseră nişte semne bune, prevestitoare de noroc, că se afla sub ocrotirea unei zâne puternice şi mărinimoase şi că primise fluieraşul în dar ca s-o cheme pe zână la nevoie. Toată noaptea a visat numai castele, cai năzdrăvani duhuri şi alte ciudăţenii, cutreierând până în zori ţara basmelor.

Din păcate, însă, a doua zi şi-a dat seama că toate nălucirile care i se năzăreau şi în vis şi când era treaz se destrămau ca fumul.

Caravana mergea din zori şi până-n noapte, cu pas domol, iar Said călărea mereu lângă bătrân. Deodată, într-o zi, undeva în zare s-au ivit nişte umbre întunecate. Unii spuneau că sunt dune de nisip, alţii credeau că se îngrămădiseră nori negri, iar alţii socoteau că le ieşise în cale o altă caravană. Bătrânul, care bătuse de multe ori aceste drumuri, strigă însă cu glas tare că-i pândeşte o mare primejdie — se apropie o ceată de tâlhari. Bărbaţii au pus mâna pe arme si s-au aşezat roată în jurul femeilor şi a cămilelor încărcate cu mărfuri, gata de apărare. Umbra întunecata se mişca încet în pustiu, aidoma unui stol uriaş de berze, gata să-şi ia zborul către zări străine. Se apropia din în ce mai repede şi, curând, au început să se desluşească oamenii cu suliţele lor, năpustindu-se ca fulgerul asupra caravanei.

Bărbaţii s-au apărat vitejeşte, dar ce peste patru sute de tâlhari i-au înconjurat din toate părţile; ucideau de departe călătorii, iar la urmă s-a ajuns la luptă cu suliţele. În clipele acelea cumplite, Said, care lupta vitejeşte în fruntea tuturor, si-a amintit de fluieraşul său. L-a scos repede, l-a dus la gură şi a suflat în el, dar l-a lăsat să cadă dezamăgit. Fluieraşul nu scotea nici un sunet. În deznădejdea sa, furios, el a slobozit o săgeată drept spre pieptul unui tâlhar care-i atrăsese luarea-aminte prin veşmintele lui strălucitoare. Arabul s-a clătinat şi a căzut de pe cal.

— Alah! Ce-ai făcut, tinere? a strigat bătrânul de lângă el. Suntem pierduţi cu toţii!

Într-adevăr, aşa părea să fie. Când l-au văzut pe omul acela prăbuşindu-se, tâlharii s-au repezit ca scoşi din minţi, cu nişte urlete înfricoşătoare, spre caravană, împrăştiind într-o clipă puţinii supravieţuitori teferi. Cât ai clipi din ochi, Said s-a pomenit înconjurat de cinci-şase oameni. El mânuia însă suliţa cu atâta îndemânare, încât nimeni nu îndrăznea să se apropie de el. În cele din urmă, unul dintre tâlhari a întins arcul, dar când a vrut să dea drumul săgeţii, cineva l-a oprit cu un semn. Tânărul se aştepta la un nou atac, dar, înainte de a se dezmetici, unul dintre tâlhari i-a aruncat un laţ după gât. Zadarnic s-a străduit Said să rupă lanţul, acesta se strângea din ce în ce mai tare şi tânărul a căzut în mâinile tâlharilor.

Caravana a fost nimicită, iar puţinii supravieţuitori au căzut prinşi. Tâlharii, care se adunaseră din mai multe triburi deosebite, şi-au împărţit prinşii şi prada. Apoi unii au luat-o spre miazăzi, iar ceilalţi spre soare-răsare. Said mergea străjuit de patru călăreţi înarmaţi, care îl priveau cu ură şi-l împroşcau cu sudălmi. El a înţeles că omul pe care-l ucisese fusese pesemne de neam mare, poate chiar un bei. Îl aştepta robia — care era mai rea decât moartea — şi de aceea era mulţumit că stârnise furia întregii cete, fiind convins că va fi ucis de îndată ce vor ajunge în tabără. Străjerii lui îi pândeau fiecare mişcare şi, de câte ori întorcea capul, îl ameninţau cu suliţele. Dar odată, când calul unuia dintre ei s-a poticnit, el a izbutit să întoarcă capul şi, spre marea lui bucurie, l-a zărit pe bătrânul său tovarăş de drum pe care-l crezuse mort.

În sfârşit, în depărtare s-a ivit un pâlc de copaci şi nişte corturi. Copiii şi femeile care le-au ieşit ca un şuvoi în întâmpinare au aflat de la tâlhari cele întâmplate şi au început să răcnească. Toate privirile s-au îndreptat spre Said. S-au ridicat pumni ameninţători, iar vorbele de ocară curgeau valuri.

— Iată-l, strigau ei, pe ucigaşul marelui Almansor, viteazul vitejilor! Moarte lui! Azvârliți-i trupul să i-l sfâşie şacalii!

S-au năpustit apoi ca o vijelie asupra lui Said, zvârlind cu scurtături, cu bulgări de pământ, cu ce le cădea în mână. Tâlharii abia au stăvilit mulţimea plină de ură.

— Daţi-vă la o parte, muierilor! Şi voi, ţâncilor! au strigat ei, împrăştiind mulţimea cu suliţele. L-a ucis pe marele Almansor în luptă şi-i drept să moară, dar nu de mâna unei muieri, ci de sabia unui viteaz.

Trecând printre corturi, au ajuns într-o piaţă unde s-au oprit. Prinşii au fost legaţi doi câte doi, iar prada au dus-o în corturi. Pe Said l-au legat însă singur şi l-au târât într-un cort mare, unde se afla un bătrân îmbrăcat în veşminte de preţ. Înfăţişarea lui cumpănită şi semeaţă arăta că era căpetenia cetei de tâlhari. Însoţitorii lui Said au intrat abătuţi, cu capetele plecate.

— Strigătele muierilor îmi spun că s-a întâmplat o nenorocire, a zis bătrânul cel semeţ, uitându-se la tâlhari. Feţele voastre o mărturisesc. Almansor a fost răpus.

— Almansor a fost răpus, au răspuns oamenii, dar iată, Selim, stăpân al deşertului, iată-l pe ucigaşul său. L-am adus ca să-l judeci şi să hotărăşti cum să moară. Să fie străpuns de săgeţi? Să-l ciuruim cu suliţele, să-l spânzurăm, să-l legăm de doi cai care să-i sfâşie trupul?

— Cine eşti, străine? întrebă Selim, cătând înnegurat spre prins, care, deşi în pragul morţii, stătea mândru în faţa lui.

Said a răspuns scurt şi fără vicleşug.

— L-ai ucis mişeleşte pe fiul meu? L-ai străpuns pe la spate cu o săgeată sau cu suliţa?

— Nu, stăpâne, a răspuns Said. L-am ucis în luptă dreaptă, făţişă, pentru că până în clipa aceea doborâse opt tovarăşi de-ai mei, în faţa mea.

— Aşa e cum spune? i-a întrebat Selim pe oamenii care-l luaseră prins. 

— Da, stăpâne, l-a ucis pe Almansor în luptă dreaptă, a răspuns unul dintre ei.

— Atunci a făcut ceea ce ar fi făcut oricare dintre noi, a răspuns Selim. A luptat împotriva vrăjmaşului care i-a primejduit libertatea şi viaţa. Dezlegaţi-l numaidecât!

Oamenii l-au privit miraţi şi i-au împlinit porunca în silă, şovăind.

— Ucigaşul fiului tău, al viteazului Almansor, să rămână în viaţă? a întrebat unul dintre tâlhari, aruncând priviri mânioase spre Selim. Mai bine l-am fi ucis pe loc!

— Să rămână în viaţă! a strigat Selim. Ba, mai mult, îl iau în cortul meu, ca parte ce mi se cuvine din pradă. Va rămâne în slujba mea.

Said nu ştia cum să-i mulţumească. Oamenii însă au ieşit murmurând mânioşi. Femeile şi copiii care aşteptau în faţa cortului osândirea lui Said, când au aflat de hotărârea bătrânului Selim, s-au pornit pe răcnete şi urlete înfiorătoare, strigând că vor răzbuna ei pieirea lui Almansor, pedepsindu-l pe ucigaş, dacă tatăl nu voia să-şi răzbune fiul.

Ceilalţi prinşi au fost împrăştiaţi între felurite cete. Unora li s-a dat drumui ca să mijlocească răscumpărarea celor bogaţi, alţii au fost trimişi ca păstori la turme, iar alţii, care până atunci fuseseră slujiţi de câte zece robi, au fost puşi la cele mai înjositoare corvezi. Cu Said, lucrurile stăteau însă altfel. Ce-i plăcea oare lui Selim la acest tânăr? Firea lui cutezătoare, vitejească, sau poate pe bătrân îl îmblânzise vraja tainică a unei zâne bune? Ce anume, nu se ştie, dar Said trăia în cortul bătrânului nu ca o slugă, ci ca un fiu. Simpatia de neînţeles a bătrânului îi atrăgea însă vrăjmăşia celorlalţi slujitori. Toţi îl priveau cu duşmănie, ba uneori, când trecea singur prin tabără, auzea cuvinte de ocară şi blesteme. Alteori îi şuierau săgeţi pe dinainte, şi el socotea că nu-l nimereau datorită fluieraşului pe care-l purta încă la piept şi care-l ocrotea.

 

Se plângea adesea lui Selim că viaţa îi era în primejdie, dar acesta îi căuta zadarnic pe cei ce încercau să-l ucidă; ceata întreagă făcea zid, ca unul, împotriva străinului. Într-o zi, Selim i-a spus:

— Nădăjduiam că-l vei putea înlocui pe fiul meu, ucis de mâna ta, dar nu-i cu putinţă. Nici tu, nici eu nu purtăm vreo vină că nu se poate. Toţi s-au înverşunat împotriva ta, iar eu nu te voi mai putea apăra multă vreme. Ce ne-ar folosi dacă i-aş pedepsi pe vinovaţi după moartea ta? De aceea, când ai mei se vor întoarce de pe drumul lor de pradă, le voi spune că tatăl tău mi-a trimis bani pentru răscumpărarea ta şi voi porunci să fii însoţit de câţiva oameni de încredere prin deşert.

— Cum aş putea să-mi încredinţez viaţa altcuiva în afară de tine? l-a întrebat Said, îngrijorat. Nu mă vor ucide oare pe drum?

— Jurământul pe care-l vor face înainte de a pleca, jurământ pe care nimeni n-a cutezat să-l calce, îi va opri să se atingă de viaţa ta, a răspuns Selim liniştit.

Au trecut câteva zile. Oamenii s-au întors în tabără. Selim s-a ţinut de cuvânt. I-a dăruit tânărului arme, veşminte şi un cal, a adunat războinicii, a ales cinci însoţitori pentru Said şi i-a pus să facă un jurământ cumplit că nu se vor atinge de nici un fir de păr din capul lui, apoi s-a despărţit de Said cu lacrimi în ochi.

Cei cinci bărbaţi călăreau lângă Said, posomorâţi şi tăcuţi, prin deşert. Le venea foarte greu să-şi ţină jurământul. Said ştia asta foarte bine şi era îngrijorat, mai ales fiindcă doi dintre însoţitorii lui fuseseră de faţă când îl ucisese pe Almansor. Aşa au trecut opt ceasuri. Deodată Said i-a auzit şoptind între ei şi le-a văzut feţele întunecându-se şi mai mult. S-a străduit să desluşească ce spuneau, dar vorbeau o limbă cunoscută numai de ei, pe care o foloseau când era vorba de a făptui ceva tainic şi primejdios. Selim, care voise să-l aibă pe Said totdeauna lângă el, îşi pierduse multe ceasuri ca să-i înveţe graiul acesta tainic, dar Said, ascultând, nu a aflat lucruri prea îmbucurătoare.

— Iată, aici s-a întâmplat, a zis unul dintre însoţitori. Aici ne-am năpustit asupra caravanei şi aici a căzut viteazul vitejilor, răpus de un băieţandru.

— E drept că vântul a şters urmele calului său, a zis altul, dar eu nu le-am uitat.

— Şi, spre ruşinea noastră, cel care l-a ucis trăieşte. Şi mai e şi slobod. Când s-a mai auzit ca un părinte să nu răzbune moartea singurului său fiu? Se vede că Selim a îmbătrânit şi a dat în mintea copiilor. 

— Dacă părintele său nu o face, a spus cel de-al patrulea, datori sunt prietenii să-l răzbune pe cel căzut. Aici, pe locul acesta, trebuie să-l răpunem. Aşa s-a statornicit obiceiul din moşi-strămoşi.

—        Dar ne-am legat cu jurământ faţă de bătrân, a strigat al cincilea. Nu ne este îngăduit să-l ucidem, nu ne putem călca jurământul.

— E adevărat că am jurat, au răspuns ceilalţi, dar nu se poate ca un ucigaş să scape nevătămat din mâinile duşmanilor săi.

— Staţi! a strigat cel mai înnegurat dintre toţi. Bătrânul Selim e un om înţelept, dar nu chiar atât pe cât pare. I-am jurat noi că-l vom duce pe flăcăul acesta într-un loc sau într-altul? Nicidecum. Am făcut legământ numai cu privire la viaţa lui şi viaţa i-o vom dărui. Dar arşiţa soarelui şi colţii ascuţiţi ai şacalilor ne vor răzbuna. Să-l legăm burduf şi să-l lăsăm aici.

Astfel a grăit tâlharul. Said, ştiind ce-l aştepta, nu l-a ascultat pe tâlhar până şi-a isprăvit vorba. Smucind calul, i-a dat pinteni şi a pornit în zbor peste întinsuri, ca o pasăre. Cei cinci războinici şi-au pierdut cumpătul doar o clipă. Apoi, iscusiţi în urmărirea fugarilor, s-au împrăştiat gonind în dreapta şi în stânga lui Said. Meşteri în tainele călăriei prin deşert, doi dintre tâlhari au întrecut cât ai clipi bidiviul fugarului şi s-au întors apoi spre el. Said a încercat să-i ocolească, dar l-au întâmpinat ceilalţi doi, la care s-a alăturat şi al cincilea, care-l ajunsese din urmă. Nu puteau folosi arme, fiindcă juraseră să nu-l ucidă; au zvârlit însă şi de data aceasta un laţ cu care l-au prins, l-au tras de pe cal, lovindu-l fără milă, şi l-au legat de mâini şi de picioare. Aşa, legat fedeleş l-au părăsit pe nisipul fierbinte al deşertului.

Said le-a cerut îndurare, le-a făgăduit aur pentru răscumpărarea sa, dar ei au încălecat râzând şi au pornit în galop. Câteva clipe a mai răsunat în depărtare tropotul uşor al copitelor. Said se socotea pierdut. Se gândea cât de îndurerat va fi bătrânul său tată când va vedea că fiul său nu se va mai întoarce acasă. Se gândea la nenorocita lui soartă care-l hărăzise morţii atât de timpuriu. Ce mai aştepta altceva decât să-şi sfârşească viaţa în mijlocul nisipurilor fierbinţi ale deşertului, să se stingă încet, mistuit de sete sau sfâşiat în bucăţi de colţii unui şacal?

Soarele se înălţa tot mai sus, dogorindu-i tâmplele. Şi-a mişcat trupul anevoie, ca să-l ferească din bătaia razelor, dar zadarnic. Arşiţa îl chinuia tot mai tare. Tot zvârcolindu-se sub razele soarelui, i-a căzut fluieraşul de la piept. După multă caznă a izbutit să-l ducă la gură. Dar degeaba a suflat în el, fiindcă nu a scos nici un sunet: rămânea nepăsător, chiar şi în starea de plâns în care se afla stăpânul lui. Atunci Said şi-a plecat capul deznădăjduit şi s-a lăsat pradă arşiţei. Curând a căzut într-o toropeală adâncă.

După mai multe ceasuri l-au trezit nişte zgomote din apropiere şi s-a simţit apucat de umeri. El a scos un urlet de groază, fiindcă se gândea că nu putea fi decât un şacal care se pregătea să-l sfâşie. Dar apoi s-a simţit apucat şi de picioare şi şi-a dat seama curând că nu era vorba de ghearele unui şacal, ci de mâinile grijulii ale unui om. A auzit şi nişte glasuri şoptind:

— Trăieşte, dar crede că suntem vrăjmaşii lui.

În cele din urmă, Said a deschis ochii şi a zărit aplecat deasupra lui chipul unui bărbat scund şi rotofei, cu ochi mici şi barbă lungă. Acesta i-a vorbit prietenos, l-a ajutat să se ridice şi i-a dat să mănânce şi să bea. I-a povestit apoi că era neguţător la Bagdad, că-l chema Kalum-Bek şi că făcea negoţ cu șaluri şi văluri scumpe pentru femei. Fusese după treburi şi se afla în drum spre casă. Îl descoperise pe Said într-o stare de plâns, zăcând pe jumătate mort în nisip. Îi atrăseseră luarea-aminte veşmintele sale de preţ şi nestematele sclipitoare de pe pumnalul său. Făcuse tot ce îi stătuse în puteri să-l readucă la viaţă şi izbutise.

Tânărul i-a mulţumit că-i scăpase viaţa. Desigur că fără ajutorul acestui drumeţ ar fi pierit în chip jalnic. Fiindcă nu putea călători mai departe singur si nici nu voia să străbată deşertul pe jos, neînsoţit, a primit cu recunoştinţă un loc pe una din cămilele greu împovărate ale neguţătorului şi s-a hotărât deocamdată să se ducă cu el la Bagdad. Acolo putea să găsească alţi călători care se îndreptau spre Bassora şi cărora voia să li se alăture. 

Pe drum, neguţătorul i-a povestit despre înţeleptul stăpân al drept-credincioşilor, Harun al Raşid. I-a istorisit despre dragostea acestuia pentru dreptate şi despre priceperea cu care ştia să judece pricinile cele mai încâlcite, dându-le o dezlegare firească şi înţeleaptă. I-a povestit între altele întâmplarea cu frânghierul şi aceea cu un chiup cu măsline, istorii pe care le ştia orice copil, dar care pe Said îl umpleau de uimire.

— Stăpânul nostru, cârmuitorul credincioşilor, continuă neguţătorul, e un om minunat. Dacă-ţi închipui că doarme ca oamenii de rând, te înşeli amarnic. Se odihneşte numai două-trei ceasuri în zori şi-atâta tot. Ştiu toate acestea de la marele cămăraş al lui, Messour, care mi-e văr şi nu suflă de obicei o vorbă despre tainele califului. Totuşi, de dragul rubedeniei noastre, văzându-mă atât de curios, mai pomeneşte din când în când despre apucăturile stăpânului său. Aşadar, în loc să doarmă ca alţi oameni, califul se furişează noaptea pe străzile Bagdadului, şi nu-i săptămână să nu dea peste vreo întâmplare însemnată. Trebuie să ştii, aşa cum se vede şi din povestea chiupului cu măsline, care e tot atât de adevărată pe cât de netăgăduite sunt cuvintele Profetului, că nu umblă călare, străjuit de paznici sau însoţit de un alai falnic, nu umblă îmbrăcat cu veşminte strălucite şi urmat de vreo sută de făclieri, cum ar putea să facă dacă ar vrea, ci dimpotrivă, cutreieră oraşul ba în straie de neguţător, ba de corăbier, ba de ostaş, ba de muftiu. Aşa colindă Bagdadul, să vadă dacă toate merg bine şi sunt în bună rânduială. Aceasta este pricina pentru care nicăieri oamenii nu se poartă atât de cuviincios cu orice om de rând care le iese în cale, ca la Bagdad, căci s-ar putea prea bine să fie un biet arab care se întoarce din deşert, dar şi califul în persoană. Şi, vorba ceea, nuiele pentru spinarea locuitorilor din Bagdad găseşti câte vrei prin împrejurimi.

Aşa a grăit neguţătorul, şi Said, cu toate că dorul de tatăl său îi ardea inima, s-a bucurat să vadă Bagdadul şi pe vestitul Harun al Raşid.

După zece zile au sosit la Bagdad, şi tânărul Said a rămas încântat de minunăţiile acestui oraş, care atinsese pe vremea aceea culmea strălucirii. Neguţătorul l-a poftit la el acasă, iar tânărul a primit cu plăcere, căci în vălmăşagul oraşului văzuse că în afară de aer, de apa Tigrului şi de un culcuş pentru noapte pe treptele unei geamii nu capeţi nimic fără plată.

A trecut o zi de la sosirea lor. Said tocmai se gătise cu straiele sale de preţ şi-şi spunea că, înveşmântat astfel, ca un falnic războinic, se va putea arăta pe străzile Bagdadului fără să se ruşineze, ba, dimpotrivă, va atrage privirile trecătorilor asupra sa. Pe când se gândea el aşa, neguţătorul a intrat în încăpere şi, zâmbind cu tâlc, şi-a netezit barba, spunând:

— Toate-s bune, tinere! Dar ce se va alege de tine? Mi se pare că eşti un mare visător. Nu te gândeşti defel la ziua de mâine. Sau ai atâţia bani ca să poţi duce un trai pe măsura veşmintelor tale?

— Dragă jupâne Kalum-Bek, a răspuns tânărul, încurcat şi înroşindu-se, e drept că nu am bani, dar poate că vrei să mă împrumuţi cu o mică sumă ca să mă întorc acasă. Tatăl meu o să-ţi dea îndărăt până la ultimul ban.

— Tatăl tău, flăcăule? i-a strigat neguţătorul, izbucnind în râs. Se vede treaba că soarele te-a bătut rău la cap. Socoţi că te cred pe cuvânt, că iau drept bune toate bazaconiile pe care mi le-ai înşirat în deşert, cum că tatăl tău ar fi un om avut din Bassora, că ai fi singurul său fecior, că ai fost prins de tâlhari, că ai trăit multă vreme în tabăra lor şi câte şi mai câte? Chiar din clipa când îmi povesteai toate acestea, m-am mâniat pe tine. M-ai minţit cu neruşinare. Ştiu că la Bassora sunt mulţi negustori, mai toţi oameni bogaţi, am făcut doar negoţ cu ei. Aş fi auzit fără doar şi poate de un neguţător cu numele de Benezar, chiar dacă ar avea numai o avere de şase mii de tomani, dar fiindcă n-am auzit, sau ai minţit spunând că eşti de fel din Bassora, sau tatăl tău e un coate-goale şi atunci n-am să-i împrumut haimanalei sale de fecior nici o lescaie. Apoi lupta cu tâlharii în deşert! Nu s-a mai pomenit aşa ceva de mult. De când preaînţeleptul calif a asigurat drumurile caravanelor prin deşert, tâlharii n-au mai cutezat să prade o caravană sau să răpească oameni. Dacă s-ar fi întâmplat totuşi aşa ceva, vestea s-ar fi răspândit cu iuţeala fulgerului; însă pe drumul pe care l-am străbătut n-am auzit nimic. Nici aici, la Bagdad, unde se adună oameni din toate colţurile lumii, nu s-a vorbit despre o astfel de întâmplare. Asta e cea de-a doua minciună a ta, tinere neobrăzat!

Alb ca varul de mânie şi de supărare, Said a voit să-l întrerupă pe bondocul răutăcios, dar acesta a strigat mai tare decât el, dând din mâini:

— Şi al treilea neadevăr, mincinos neruşinat, e povestea din tabăra lui Selim. Numele de Selim e prea binecunoscut de toţi, dar Selim e cunoscut ca tâlharul cel mai cumplit şi mai crud dintre toţi. Atunci cum îndrăzneşti tu să spui că i-ai omorât pe fiul său şi nu te-a tăiat în bucăţi pe loc? Mergi atât de departe cu neobrăzarea, încât vorbeşti despre lucruri cu neputinţă de crezut, că Selim însuşi te-ar fi apărat de-ai lui, că te-ar fi primit în cortul său şi că ţi-ar fi dat drumul fără bani de răscumpărare, în loc să te spânzure de primul copac, el care a spânzurat deseori călători numai ca să le vadă mutra când sunt cu laţul de gât! Ah, ce minciuni sfruntate!

— N-am ce să mai adaug, a strigat tânărul!. Jur însă pe sufletul meu şi pe barba Profetului că tot ce-am spus e adevărat!

— Juri pe sufletul tău? strigă neguţătorul. Pe sufletul tău negru şi mincinos? Cine să te creadă? Şi juri pe barba Profetului, tu, căruia nici nu i-a crescut barba? Cine să se încreadă în tine?

— E drept că n-a fost nimeni de faţă, a urmat Said, dar nu m-ai găsit legat şi într-o stare de plâns?

— Asta nu dovedeşte nimic, a răspuns neguţătorul. Eşti înveşmântat ca un tâlhar de vază şi, cine ştie, poate că ai vrut să loveşti pe careva mai tare decât tine care te-a biruit şi te-a legat.

— Aş vrea să-l văd pe acela sau chiar pe aceia, a răspuns Said, care sunt în stare să mă doboare şi să mă lege! O pot face numai dacă-mi aruncă un laţ de gât pe la spate. E drept că, stând în bazar, n-ai de unde să ştii ce poate un bun mânuitor de arme. Totuşi mi-ai scăpat viaţa şi-ţi mulţumesc. Ce ai de gând să faci cu mine? Dacă nu mă ajuţi, voi fi nevoit să cerşesc, dar nu vreau să cer de pomană celor de seama mea. Voi încerca să vorbesc cu califul.

— Nu mai spune! a zis neguţătorul, cu un zâmbet batjocoritor. Nu mai vrei să stai de vorbă cu nimeni în afară de preamilostivul nostru stăpân? Asta zic şi eu cerşetorie fudulă! Zău aşa! Dar să nu uiţi, tinere şi nepreţuite domn, că drumul spre calif trece pe la vărul meu Messour, şi e de ajuns o singură vorbă ca să atrag atenţia cămăraşului măritului calif cu ce meşter în scorneli are de-a face. Totuşi mi-e milă de tinereţea ta, Said! Te-ai mai putea îndrepta, ar mai putea ieşi ceva din tine. Hai în prăvălia mea din bazar, să-mi slujeşti timp de un an. După ce trece anul, dacă nu vrei să mai rămâi la mine, îţi plătesc simbria şi te las să te duci unde doreşti: la Alep sau la Medina, la Stambul sau la Bassora, din partea mea chiar şi la ghiauri. Îţi dau răgaz de gândire până la amiază. Dacă primeşti, bine, iar de nu, îţi socotesc pe un preţ de nimic cheltuielile călătoriei şi locul ce l-ai ocupat pe cămilă, îţi iau veşmintele şi tot ce ai, ca să mă despăgubesc, şi te-arunc în uliţă. N-ai decât să cerşeşti unde vrei: la calif, la muftiu, la geamie sau la bazar.

Vorbind astfel, hainul neguţător a plecat, lăsându-l singur pe nefericitul tânăr. Said l-a urmărit cu o privire plină de dispreţ. Neomenia acestui om, care-l ademenise cu bună ştire, aducându-l în casa lui spre a şi-l face slugă, întrecea orice măsură. Ar fi vrut să fugă, dar ferestrele erau zăbrelite şi uşa încuiată. Deşi nu putea să se împace cu gândul acesta, s-a hotărât să primească deocamdată slujba la neguţător în bazar. N-avea încotro. Chiar dacă izbutea să fugă, nu putea să ajungă la Bassora fără bani. Între timp, trebuia să-l vadă neapărat pe calif şi să-i ceară ajutorul.

A doua zi, Kalum-Bek şi-a dus sluga cea nouă la prăvălia din bazar. I-a arătat şalurile, vălurile şi celelalte mărfuri cu care făcea neguţătorie şi l-a învăţat ce avea de făcut. Iată care era treaba lui Said: îmbrăcat cu veşminte de slugă de neguţător în locul celor de războinic, trebuia să stea în faţa dughenei, cu un şal într-o mână şi cu un văl minunat în cealaltă, să-i îmbie pe trecători, bărbaţi şi femei, să le arate mărfurile, să le spună preţul şi să-i îndemne să cumpere. Abia atunci a înţeles Said pentru ce îl alesese Kalum-Bek tocmai pe el pentru treaba asta. Kalum-Bek era un bătrânel bondoc, hâd şi, când stătea în faţa uşii chemând muşteriii, atât vecinii, cât şi trecătorii îl luau peste picior, copiii îl batjocoreau, iar femeile îi ziceau sperietoare. La Said însă toată lumea se uita cu drag. Tânăr, chipeş, zvelt, el îmbia muşteriii cuviincios şi se pricepea să ţină şalul sau vălul cu graţie şi îndemânare.

Când a văzut că de când stătea Said la uşă muşteriii se îmbulzeau în prăvălia sa, Kalum-Bek a început să se poarte mai cumsecade cu sluga lui, să-i dea o mâncare mai bună şi să-l îmbrace cu veşminte mai arătoase. Dar Said nu se simţea defel mişcat de bunăvoinţa stăpânului său şi-şi frământa mintea zi şi noapte cum să ajungă cu bine în oraşul său de baştină.

Într-o zi, fiind dever bun, toţi hamalii plecaseră cu poverile în spinare spre casele cumpărătorilor; în dugheana basmagiului a intrat o femeie. A făcut cumpărături şi a cerut să i le ducă cineva acasă în schimbul unui bacşiş.

— Peste o jumătate de ceas, tot ce aţi cumpărat va fi la dumneavoastră acasă, a răspuns Kalum-Bek. Vă rog să aveţi răbdare. Sau, dacă nu, luaţi-vă un hamal din altă parte.

— Ce fel de neguţător eşti dumneata? Vrei să-ţi încredinţezi muşteriii pe mâna unor hamali străini? exclamă femeia. Un necunoscut ar putea să fugă cu toate cumpărăturile în învălmăşeala asta. Atunci pe cine trag la răspundere? Nu, nu! După legile negoţului, dumneata eşti dator să-mi dai pe cineva care să-mi ducă pachetul acasă.

— Aşteptaţi, vă rog, doar o jumătate de ceas, cinstită doamnă, a rugat-o neguţătorul învârtindu-se în jurul ei tot mai îngrijorat. Toţi oamenii mei sunt plecaţi...

— E o prăvălie proastă aceea care nu are totdeauna la îndemână destui slujitori, a răspuns femeia cea cârcotaşă. Dar iată, văd aici un tânăr pierde-vară. Hai, flăcăule, ia-mi pachetul şi vino după mine. 

— Staţi, staţi! a strigat Kalum-Bek. Tânărul e firma mea, crainicul meu, atrage muşteriii. Nu poate să plece!

— Fleacuri! a răspuns bătrâna doamnă şi, fără multă vorbă, i-a vârât lui Said pachetul sub braţ. Dacă negoţul dumitale are nevoie de un tânăr pierde-vară drept firmă, înseamnă că negustorul e nepriceput şi marfa e proastă! Hai, flăcăule, o să primeşti şi tu un bacşiş pe ziua de azi!

— În numele lui Ariman şi al tuturor duhurilor rele, du-te în goana mare, i-a şoptit Kalum-Bek slujitorului său, şi întoarce-te cât mai repede. Dacă mă mai împotrivesc, zgripţuroaica mă face de râs în tot bazarul.

Said s-a luat după femeie, care străbătu piaţa şi uliţele mai iute decât îi îngăduia vârsta. În sfârşit s-a oprit în faţa unei clădiri impunătoare, a bătut în poartă, uşile s-au deschis şi ea a urcat pe o scară de marmură, făcându-i semn lui Said s-o urmeze. În cele din urmă au ajuns într-o sală înaltă şi mare, mai măreaţă, mai strălucitoare decât tot ceea ce văzuse Said până atunci.

Acolo, bătrâna s-a aşezat istovită pe o pernă, i-a făcut semn tânărului să pună jos pachetul, i-a întins un bănuţ de argint şi i-a poruncit să plece.

Când a ajuns la uşă, o voce gingaşă, cristalină l-a strigat: «Said!» Mirat că-l cunoştea cineva, s-a întors şi a văzut pe pernă, în locul bătrânei, o tânără de o frumuseţe răpitoare, înconjurată de nenumăraţi robi şi de o sumedenie de slujnice. Mut de uimire, Said a încrucişat braţele şi a făcut o temenea adâncă.

— Said, dragul meu! a zis doamna. Oricât de rău mi-ar părea de suferinţele pe care le-ai îndurat şi care te-au adus la Bagdad înainte de a împlini douăzeci de ani, totuşi să ştii că numai aici poţi găsi dezlegarea ursitei tale. Mai ai fluieraşul, Said?

— Fără îndoială! a strigat Said, bucuros, scoţând lănţişorul de aur. Dumneavoastră sunteţi cumva zâna cea bună care mi l-a dăruit la naşterea mea?

— Am fost prietena mamei tale, a răspuns zâna, şi voi rămâne şi prietena ta atâta timp cât vei fi om de treabă. Vai, de câte suferinţe ai fi scăpat, dacă nechibzuitul tău tată mi-ar fi urmat sfatul!

— Ei, pesemne că aşa mi-a fost scris! a răspuns Said. Dar, preacinstită zână, înhămaţi, rogu-vă, un vânt năprasnic de miază-noapte-soare-răsare, la caleaşca dumneavoastră de nori, ca să mă ducă în câteva clipe spre Bassora, la tatăl meu. Acolo voi aştepta cuminte să treacă cele şase luni până voi împlini douăzeci de ani.

Zâna a zâmbit:

— Ştii cum să vorbeşti cu noi, a răspuns ea, dar nu-i cu putinţă, sărmane Said! Atâta vreme cât te afli în afara casei părinteşti, n-am nici o putere şi nu pot folosi nici o vrajă pentru tine. Nici măcar din ghearele nemernicului de Kalum-Bek nu te pot scoate! El stă sub oblăduirea puternicei tale vrăjmaşe.

— Va să zică, n-am numai o prietenă binevoitoare, ci şi o vrăjmaşă? a întrebat Said. Cred că am simţit deseori mâna ei. Dar nu mă puteţi ajuta oare nici măcar cu un sfat? Să mă duc la calif şi să-i cer ocrotirea ? E un om înţelept şi mă va sprijini împotriva lui Kalum-Bek.

— Da, Harun e un om înţelept, a răspuns zâna, dar, din păcate, nici el nu-i decât om. Se încrede în marele său cămăraş, Messour, ca în el însuşi. Şi are dreptate, căci l-a pus la încercare şi s-a dovedit o slugă credincioasă. Messour are şi el încredere în prietenul său Kalum-Bek ca în sine însuşi. Dar el greşeşte, deoarece acesta e un om câinos, cu toate că-i e rudă. Kalum e viclean şi, de cum a sosit aici, a născocit o poveste în legătură cu tine, ponegrindu-te în faţa lui Messour, iar acesta, la rândul său, a istorisit totul califului. Aşadar, chiar dacă ai pătrunde fără greutate în palatul lui Harun, ai fi rău primit, fiindcă el n-ar da crezare vorbelor tale. Dar te poţi apropia de el şi pe alte căi. Stă scris în stele că-i vei dobândi bunăvoinţa.

— Îmi pare tare rău, a spus Said, mâhnit, că trebuie să-mi mai continui o vreme slujba în dugheana ticălosului de Kalum-Bek. Dar îngăduiţi-mi, preacinstită zână, să vă rog numai un singur lucru. Am fost deprins de mic cu meşteşugul armelor şi cea mai mare bucurie a mea e o întrecere cu suliţe, arcuri şi săbii boante. Tinerii de neam din oraşul acesta se întrec în fiecare săptămână la astfel de jocuri. Dar numai bărbaţii desăvârşit înveşmântaţi şi, mai ales, bărbaţii liberi au voie să intre în arenă călare, nu şi o slugă de bazar. Dacă aţi porunci să am şi eu o dată pe săptămână un cal, veşminte şi arme şi aţi face astfel ca viaţa mea să nu fie uşor recunoscută...

— Iată o dorinţă vrednică de un tânăr nobil, a zis zâna. Tatăl mamei tale a fost omul cel viteaz din Siria şi se pare că i-ai moştenit firea. Ţine minte casa aceasta. În fiecare săptămână vei găsi aici un cal şi doi scutieri călăreţi, precum şi arme, veşminte şi o licoare pentru obraz care să te facă de nerecunoscut. Şi acum Said, rămâi cu bine! Fii răbdător, înţelept şi cinstit! Peste şase luni, fluieraşul va răsuna, iar urechea Zulimei se va pleca pentru a-i prinde sunetul.

Tânărul şi-a luat rămas bun de la minunata sa ocrotitoare, plin de recunoştinţă şi preţuire. Şi-a întipărit bine în minte casa şi s-a îndreptat apoi spre bazar.

A sosit acolo la timp, ca să-l scape pe stăpânul său Kalum-Bek dintr-o mare încurcătură. În faţa dughenei era o zarvă cumplită. Nişte ştrengari ţopăiau pe lângă negustor, batjocorindu-l, iar bătrânii râdeau. Kalum-Bek stătea singur în faţa prăvăliei, tremurând de mânie şi foarte ruşinat, cu un şal într-o mână şi cu un văl în cealaltă. Priveliştea aceasta ciudată era însă urmarea unei întâmplări care se petrecuse în lipsa lui Said. Kalum ieşise în locul chipeşului său slujitor în faţa dughenei, pentru a chema muşteriii, dar nimeni nu cumpăra nimic de la o pocitanie ca el. Prin bazar tocmai treceau doi bărbaţi. Voiau să târguiască ceva pentru nevestele lor şi se plimbau în sus şi în jos, căutând parcă pe cineva cu privirile.

Kalum-Bek i-a observat şi, gândindu-se la folosul lui, i-a îmbiat:

— Pe-aici, domnilor, pe-aici! Ce căutaţi? Am văluri frumoase, marfă aleasă!

— Moşule dragă, a răspuns unul dintre ei, or fi mărfurile tale cum or fi, dar nevestele noastre îşi au ciudăţeniile lor. La noi în oraş s-a statornicit obiceiul ca vălurile să fie cumpărate numai de la frumosul vânzător Said. Dar ne învârtim de o jumătate de ceas pe-aici şi nu dăm de el. Dacă ne spui unde-l găsim, cumpărăm altă dată de la tine.

— Alahit Alah! a strigat Kalum-Bek, rânjind prietenos. Profetul v-a îndreptat bine paşii. Îl căutaţi pe frumosul vânzător, ca să cumpăraţi văluri? Ei bine, intraţi fără grijă, aici e locul lui, în prăvălia aceasta.

Unul dintre cumpărători a râs de Kalum-Bek, de făptura-i pocită şi de vorba lui, cum că el ar fi chipeşul vânzător. Celălalt, însă, crezând că negustorul voia să-şi bată joc de ei, nu a rămas dator cu nimic şi i-a aruncat vorbe grele de ocară ce l-au scos din sărite pe bătrân. Kalum-Bek chemă vecinii, ca să depună mărturie că dugheana sa era cunoscută drept „prăvălia cu vânzătorul cel chipeş”, dar vecinii, care nu vedeau cu ochi buni cum se îmbulzeau muşteriii la el în ultima vreme, n-au vrut să-i facă voia. Atunci cei doi bărbaţi au tăbărât pe bătrânul mincinos, cum îi spuneau ei. Kalum se apăra, mai mult ţipând şi suduind decât cu pumnii, şi atrase astfel o mulţime de lume în faţa prăvăliei sale. Jumătate din oraş ştia cât de cărpănos şi de josnic era şi toţi cei de faţă se bucurau de ghionţii pe care-i primea; dar când unul din cei doi bărbaţi îl apucă pe bătrân de barbă, s-a simţit şi el apucat de braţ şi zvârlit, cu o smucitură, la pământ, unde şi-a pierdut turbanul iar papucii i-au zburat cât colo.

Mulţimea, care s-ar fi bucurat dacă Kalum-Bek ar fi mâncat o bătaie bună, a început să murmure, iar tovarăşul celui doborât s-a întors spre cei care îndrăznise sa-l zvârle la pământ pe prietenul său. Când a văzut însă în faţa lui un tânăr înalt şi voinic, cu ochi scânteietori, cu o înfăţişare cutezătoare, nu a îndrăznit să-l lovească, mai ales că negustorul, salvat ca prin minune, a strigat arătând spre tânăr:

— Ei, ce mai vreţi? Iată-l, domnilor, iată-l pe Said, chipeşul meu vânzător!

Oamenii din jurul lor au râs — ştiau prea bine că lui Kalum-Bek i se făcuse o nedreptate. Atunci străinul s-a ridicat ruşinat de jos şi s-a depărtat şchiopătând, împreună cu tovarăşul său. Nu le mai ardea de nici un şal şi de nici un văl.

— O, tu, stea a tuturor vânzătorilor, podoabă a bazarului, a strigat Kalum, ducându-şi slujitorii în prăvălie. Ai sosit când trebuia. Mi-ai sărit în ajutor la timp! Străinul acela zăcea întins pe jos cât era de lung, de parcă în viaţa lui n-ar fi stat în picioare, iar eu, eu, drept să-ţi spun, dac-ai fi venit cu două clipe mai târziu, n-aş mai fi avut nevoie de bărbier, să-mi pieptene şi să-mi ungă barba. Cu ce te pot răsplăti?

Numai mila care încolţise în inima lui Said îi condusese mâna, dar simţământul acesta se potolise, şi acum îi părea rău că-l scutise pe nemernicul acela de o bătaie zdravănă. „O duzină de peri mai puţin în barbă, îşi spunea Said, l-ar fi domolit, l-ar fi îmblânzit pe vreo zece zile.“ Totuşi căută să se folosească de buna dispoziţie a neguţătorului şi îl rugă să-i lase o seară liberă pe săptămână, ca să se plimbe sau să se îndeletnicească cu alte treburi. Kalum a încuviinţat. Îşi dădea seama că slujitorul acesta fără voie era prea deştept, ca să fugă, deoarece nu avea bani şi haine ca lumea.

Scurt timp după aceea, Said şi-a văzut visul împlinit, în prima miercuri, ziua când tinerii din floarea nobilimii se adunau într-o piaţă publică a oraşului ca să se întreacă în lupte, el a cerut să fie liber seara. După ce a primit învoirea, s-a dus în uliţa unde locuia zâna şi a bătut la poarta care s-a deschis numaidecât. Slujitorii păreau că-l aşteaptă, căci, fără să-l întrebe ce doreşte, l-au condus sus, pe o scară, într-o încăpere frumoasă. Acolo i-au dat o licoare ce trebuia să-l facă de nerecunoscut. Said şi-a udat obrazul cu ea şi s-a privit apoi într-o oglindă de metal. Era într-adevăr de nerecunoscut. Ars de soare, cu o barbă frumoasă, neagră, arăta cu cel puţin zece ani mai vârstnic.

Apoi a fost dus într-o altă încăpere, unde a găsit felurite veşminte, care mai de care mai scumpe. Nici califului din Bagdad nu i-ar fi fost ruşine să se îmbrace cu astfel de haine chiar în ziua în care, în plină strălucire a măreţiei sale, şi-ar fi primit oastea trecând pe dinainte-i. În afară de un turban făcut din cea mai subţire ţesătură, cu un surguci din pene lungi de bâtlan, prins cu o pafta de diamante, şi de un burnuz din brocart purpuriu, cu flori de argint, Said a mai găsit un pieptar din zale de argint, atât de mlădii, încât urmau întru totul mişcările trupului, şi atât de dese, încât nici suliţa, nici sabia nu le puteau străpunge. Un hanger de Damasc vârât într-o teacă bogat împodobită, cu un mâner bătut în nestemate, pe care Said le socotea nepreţuite, întregea această îmbrăcăminte de războinic. Said avea acum ce-i trebuia şi era bine înarmat. Când l-a văzut că iese pe uşă, unul dintre slujitori i-a întins o năframă de mătase, trimisă de stăpâna casei, pentru ca, atunci când avea să se şteargă pe obraz cu ea, să-i piară barba şi culoarea negricioasă a pielii.

În curte aşteptau trei armăsari mândri. Said a încălecat pe cel mai falnic, slujitorii pe ceilalți doi şi au pornit voioşi în trap, spre piaţa unde urmau să aibă loc întrecerile. Veşmintele strălucite şi armele sale de preţ atrăgeau privirile tuturor. Primit cu un murmur de uimire, necunoscutul a intrat călare în arena înconjurată de mulţime. Acolo se adunaseră cei mai de seamă, cei mai viteji tineri de neam ales din Bagdad. Chiar fraţii califului erau de faţă şi-şi jucau caii de colo-colo, cu suliţele întinse. Said s-a apropiat de tinerii nobili. Nimeni nu l-a recunoscut. Fiul marelui vizir i-a ieşit în întâmpinare, împreună cu câţiva prieteni, l-au salutat cu toată cinstirea cuvenită şi i-au poftit să ia parte la întrecerile lor, întrebându-l cum se numeşte şi de unde vine. Said a răspuns că-l cheamă Almansor şi că vine de la Cairo, fiind în trecere prin Bagdad. Că a auzit atâtea despre vitejia şi iscusinţa tinerilor nobili din oraş, încât, fără să stea mult pe gânduri, se hotărâse să vină să-i vadă şi să-i cunoască mai îndeaproape. Tinerilor le-a plăcut purtarea aleasă şi firea cutezătoare a lui Said-Almansor. Au poruncit să i se aducă o suliţă şi l-au rugat să-şi aleagă una din cele două tabere care se luau ia întrecere. Luptele se dădeau fie între pâlcuri, fie între luptători neînsoțiți din aceste două tabere.

Înfăţişarea lui Said atrăsese privirile tuturor, dar iscusinţa şi iuţeala sa neobişnuite au stârnit şi mai multă uimire. Calul său era mai iute decât pasărea, iar sabia îi vâjâia în mână. Zvârlea suliţa ca pe un fulg spre ţintă, de ziceai că era o săgeată slobozită de un arc sigur. Îi birui pe cei mai iscusiţi din pâlcul potrivnic, iar la sfârşitul întrecerii a fost recunoscut ca învingător. Unul dintre fraţii califului şi fiul marelui vizir, care luptaseră alături de el, l-au rugat să se lupte şi cu ei. Pe Ali, fratele califului, l-a învins. Fiul marelui vizir însă i-a ţinut piept cu atâta vitejie, încât, după o încăierare îndelungată, au hotărât să amâne sfârşitul luptei pentru data viitoare.

A doua zi, de la un capăt la celălalt ai Bagdadului se vorbea numai despre străinul cei chipeş, bogat şi viteaz. Toţi cei care-l văzuseră, chiar şi cei învinşi de el, erau încântaţi de purtarea lui nobilă. Însuşi Said auzea în prăvălia lui Kalum-Bek laudele oamenilor pentru străinul cel viteaz, şi toţi erau plini de părere de rău că nu ştiau unde locuieşte.

Săptămâna următoare, în ziua întrecerilor, Said s-a dus iar la zână, unde a găsit veşminte mai frumoase şi arme mai de preţ. De data aceasta, jumătate din locuitorii Bagdadului s-au adunat să vadă întrecerile. Chiar şi califul privea dintr-un balcon, minunându-se de iscusinţa străinului Almansor. După terminarea jocurilor, i-a dăruit un colan de aur cu un galben mare, ca dovadă a preţuirii lui.

Dar această nouă izbândă şi mai strălucită nu putea să nu stârnească pizma tinerilor din oraş.

— Un străin, vorbeau ei între ei, să vină aici, la Bagdad, şi să ne lipsească de toată slava, de toată cinstirea şi de toate izbânzile? Să se laude peste tot că între cei mai aleşi tineri din Bagdad nu s-a găsit nici unul care să se poată cât de cât măsura cu el?

Aşa au vorbit tinerii şi s-au hotărât ca la jocurile următoare să se arunce, ca din întâmplare, câte cinci-şase deodată asupra lui.

Semnele acestea de vrăjmăşie n-au scăpat însă privirilor agere ale lui Said. Văzând chipurile întunecate care şopteau pe la colţuri, arătând spre el, a bănuit că, în afară de fratele califului şi de fiul marelui vizir, nici unul dintre tineri nu avea simţăminte de prietenie pentru el. Pe de altă parte, chiar şi cei doi nobili prieteni ai săi îl iscodeau cu tot felul de întrebări: unde locuieşte, căci ar vrea să treacă pe la el, cu ce se ocupă ce i-a plăcut mai mult în Bagdad şi multe altele.

Şi, ciudat, tânărul care părea să fie mai înverşunat decât toţi împotriva lui Said-Almansor era tocmai omul pe care-l doborâse nu de mult la pământ în faţa prăvăliei lui Kalum-Bek, cel care era cât pe-aci să-i rupă barba bietului neguţător. Tânărul acesta se uita la el cu luare-aminte şi cu o pizmă din ce în ce mai mare. E drept că Said îl biruise de câteva ori, dar nu asta putea să fie cauza vrăjmăşiei lui. Said era îngrijorat, fiindcă se temea să nu-l dea de gol statura sau glasul lui şi să se facă de râsul lumii, dacă s-ar descoperi că e slujitorul din dugheana lui Kalum-Bek. Pe lângă aceasta, ar fi stârnit batjocura şi mânia multor oameni care ar fi căutat să se răzbune pe el.

Lovitura pusă la cale de vrăjmaşii lui a dat greş, pe de o parte, deoarece viteazul Said ştia cum să se ferească, pe de altă parte, datorită ajutorului prietenesc dat de fratele califului şi de fiul marelui vizir. Văzându-l pe Said încolţit de cel puţin şase oameni care voiau să-l dea jos de pe cal şi să-l dezarmeze, aceştia au sărit grabnic în ajutorul lui, risipind ceata care se năpustise asupră-i şi anunţându-i că, din pricina purtării lor urâte, nu vor mai fi îngăduiţi printre luptători.

Aşa au trecut mai bine de patru luni, în care timp Said a uimit Bagdadul cu vitejia sa. Într-o seară, pe când venea spre casă de la câmpul de luptă, i s-a părut că aude nişte glasuri cunoscute. Înaintea lui mergeau agale patru bărbaţi, care păreau că se sfătuiesc. Când s-a apropiat pe nesimţite de ei, i-a auzit folosind graiul în care vorbiseră oamenii lui Selim în deşert şi a bănuit că cei patru puneau la cale vreo tâlhărie. În prima clipă a voit să se îndepărteze de dânşii, dar, gândindu-se că ar putea să împiedice o fărădelege, s-a furişat mai aproape, ca să audă mai bine.

— Arnăutul a spus limpede: uliţa din dreapta bazarului, zicea unul dintre ei. Pe acolo va trece negreşit în noaptea asta, împreună cu marele vizir.

— Bine, a răspuns altul. De marele vizir nu mi-e frică, e bătrân şi n-o să facă pe viteazul, dar despre calif se spune că mânuieşte sabia cu mare iscusinţă şi mă tem de el. Fără îndoială că în preajmă veghează zece-doisprezece oameni.

— Nicidecum a răspuns al treilea. Noaptea îl întâlneşti totdeauna singur sau însoţit numai de vizir sau de marele cămăraş. În noaptea asta trebuie să-l prindem cu orice chip, dar să nu-i facem nici un rău.

— Cred că cel mai bun lucru ar fi, a adăugat cel dintâi, să-i aruncăm un laţ de gât. N-o să-l ucidem, căci pentru leşul lui s-ar plăti puţin, ba s-ar putea chiar să nici nu putem să-l luăm.

— Atunci ne-am înţeles, ne întâlnim cu un ceas înainte de miezul nopţii! a zis un altul şi s-au despărţit, unii într-o parte, alţii într-alta.

Said s-a speriat cumplit de acele urzeli tainice ţesute împotriva califului, şi în prima clipă s-a gândit să se ducă în goana mare la palat ca să-l înştiinţeze pe stăpânul Bagdadului de primejdia ce-l ameninţa. Dar, după ce a străbătut în fugă câteva uliţe, şi-a amintit de vorbele zânei, care-i spusese că era prost văzut de calif, din care pricină, se gândea el, acesta îl va lua în râs sau va crede că era vorba de o încercare de a se pune bine cu stăpânul Bagdadului. S-a oprit, aşadar, socotind că cel mai cuminte lucru ar fi să se bizuie numai pe sabia lui, ca să-l scape pe calif din mâinile tâlharilor.

De aceea nu s-a mai întors în casa lui Kalum-Bek, ci s-a aşezat pe treptele unei geamii, unde a aşteptat să se lase noaptea. Trecând apoi de bazar, a ajuns în uliţa pomenită de răufăcători şi s-a ascuns după colţul unei case. După un ceas de aşteptare a auzit paşi domoli şi a văzut doi bărbaţi coborând încetişor pe uliţă. La început a crezut că erau califul şi marele vizir, dar unul dintre ei a bătut din palme şi au început să se furişeze în susul uliţei dinspre bazar. Întâlnindu-se, au şoptit ceva între ei câteva clipe, apoi s-au despărţit. Trei s-au ascuns în apropiere de Said, iar al patrulea păşea încolo şi încoace pe uliţă. Era întuneric beznă şi o linişte desăvârşită, aşa că Said nu putea să se bizuie decât pe auzul lui ascuţit.

S-a scurs încă o jumătate de ceas. Deodată, de undeva, dinspre bazar, au răsunat paşi. Tâlharii auziseră şi ei, fiindcă s-au furişat spre bazar, trecând pe lângă Said. Paşii s-au apropiat. Said abia a întrezărit câteva chipuri în întuneric, că tâlharul a şi bătut din palme, şi în clipa următoare ceilalţi trei au ieşit din ascunzătoare. Pesemne că şi cei atacaţi erau înarmaţi, căci Said a auzit zgomotul săbiilor care se încrucișau. Fără să piardă o clipă, a tras şi el sabia de Damasc din teacă şi, cu strigătul: «Jos cu vrăjmaşii marelui Harun!», s-a repezit asupra tâlharilor. L-a doborât dintr-o lovitură pe unul dintre ei şi s-a năpustit asupra altor doi, care tocmai începuseră să ia armele unui om prins în laţ. Said a izbit orbeşte în laţ, ca să-l taie, dar a lovit atât de tare braţul unuia dintre tâlhari, încât l-a retezat şi omul s-a prăbuşit în genunchi, urlând îngrozitor. Al patrulea tâlhar s-a întors atunci spre Said, care mai lupta încă cu al treilea. Dar trecătorul prins în laţ, de îndată ce a scăpat din strânsoare, şi-a scos hangerul şi l-a împlântat dintr-o parte în pieptul celui care-l lovise. Înfricoşat, cel din urmă dintre tâlhari, singurul care scăpase teafăr, a zvârlit atunci sabia şi a luat-o la fugă.

Cel mai înalt dintre cei doi bărbaţi s-a apropiat de Said, care ştia cui îi salvase viaţa, şi i-a spus:

— Toate mi se par ciudate. Nici atacul făptuit împotriva vieţii şi libertăţii mele nu-l înţeleg, nici ajutorul primit, nici salvarea mea. Toate sunt greu de înţeles. Cum ai ştiut cine sunt şi cum ai aflat ce puneau la cale oamenii aceştia?

 

— Stăpân al credincioşilor, a răspuns Said, căci nu mă îndoiesc că eşti chiar tu aceia, în seara aceasta tocmai treceam pe uliţa El Malek. În urma mea mergeau câţiva bărbaţi care vorbeau un grai străin, pe care l-am învăţat şi eu cândva, l-am auzit cum puneau la cale să te prindă pe înălţimea ta, iar pe preacinstitul vizir să-l omoare. Fiindcă era prea târziu ca să te mai pot înştiinţa, am hotărât să mă duc la locul unde te pândeau tâlharii, ca să-ți vin în ajutor.

— Îţi mulţumesc, a zis Harun. Dar nu e cuminte să rămânem aici. Ia inelul acesta şi vino mâine cu el la palat. Vom vorbi atunci mai mult despre tine şi despre ajutorul pe care mi l-ai dat. Atunci voi vedea cum să te răsplătesc mai bine. Hai, vizire, nu e bine să rămânem aici! Tâlharii s-ar putea întoarce.

Astfel a grăit califul şi după ce a băgat inelul în degetul tânărului, l-a tras pe marele vizir după el. Dar acesta l-a rugat să mai întârzie o clipă, s-a întors şi i-a întins tânărului, care rămăsese uluit, o pungă grea. 

— Tinere, a zis el, stăpânul meu, califul, poate să-ţi încredinţeze orice dregătorii vrea. Te poate face chiar urmaşul meu. Eu nu am puterea lui, dar ceea ce pot face astăzi nu las pe mâine. Primeşte, aşadar, această pungă, ceea ce nu înseamnă că odată cu darul ăsta mi-am arătat toată recunoştinţa mea. Oricând vei avea vreo dorinţă, vino negreşit la mine.

Said a alergat acasă, beat de fericire; dar Kalum-Bek s-a purtat foarte aspru cu el. Întârzierea îl mâniase şi-l îngrijorase. Se temuse să nu fi pierdut frumoasa firmă a prăvăliei lui. De aceea l-a primit cu vorbe de ocară, a ţipat la el ca scos din minţi. Said a aruncat o privire în pungă şi, văzând-o plină cu bani de aur, s-a gândit că sosise vremea să plece în ţara lui, chiar fără binecuvântarea califului, cu toate că recunoştinţa acestuia n-ar fi fost mai mică decât a vizirului. Luând hotărârea aceasta, nu i-a mai îngăduit lui Kalum-Bek să-l suduie şi i-a spus răspicat că nu mai rămâne nici măcar un ceas la el. La început, Kalum-Bek s-a speriat rău de tot, apoi a râs batjocoritor:

— Haimana ce eşti! Hoinar! Coate-goale! unde să te duci? Ce te faci fără ocrotirea mea? Unde o să-ţi găseşti de mâncare şi un culcuş peste noapte?

— N-ai grijă, domnule Kalum-Bek, a răspuns Said, îndârjit. Rămâi cu bine! Plec pentru totdeauna.

Rostind aceste vorbe, tânărul a ieşit pe uşă, lăsându-l pe Kalum-Bek fără grai de uimire. În dimineaţa următoare, însă, neguţătorul, după ce se gândise bine la cele întâmplate, şi-a trimis hamalii pretutindeni, să-l descopere pe fugar. Aceştia l-au căutat multă vreme în zadar. În cele din urmă, unul dintre ei, întorcându-se, a spus că-l văzuse pe Said ieşind dintr-o geamie şi îndreptându-se spre un caravanserai şi că era aproape de nerecunoscut, fiindcă purta veşminte frumoase, un hanger, o sabie şi un turban scump.

Auzind acestea, Kalum-Bek a început să se văicărească:

— M-a furat şi s-a îmbrăcat cu ce m-a prădat! Vai mie, cât sunt de năpăstuit! 

Apoi a dat o fugă la cadiu şi, fiindcă se ştia că e rudă cu Messour, marele cămăraş al califului, cadiul i-a dat de îndată câţiva cavaşi care să-l prindă pe Said.

Acesta şedea în faţa hanului, vorbind liniştit cu un neguţător întâlnit acolo despre călătoria spre Bassora, oraşul său de baştină. Deodată s-au năpustit asupra lui câţiva oameni şi, cu toate că s-a împotrivit din răsputeri, au izbutit să-i lege mâinile la spate. Când i-a întrebat de ce săvârşeau o astfel de samavolnicie, aceştia i-au răspuns că o făceau în numele legii, trimişi fiind de stăpânire, care fusese înştiinţată de Kalum-Bek. Neguţătorul, stârpitura aceea urâcioasă, s-a apropiat atunci şi el de Said, făcând glume răutăcioase pe socoteala lui, apoi i-a băgat mâna în buzunar şi, spre uimirea tuturor, a scos cu strigăte de triumf o pungă mare, plină cu aur.

— Priviţi, oameni buni! Tot ce vedeţi mi-a fost furat pe nesimţite de ticălosul acesta!

Cei de faţă au strigat, privindu-l cu dispreţ pe prins:

— Vai, vai! Cum se poate ca un tânăr atât de frumos să fie atât de mârşav?! La judecată cu el! Să fie judecat: Să fie pedepsit cu lovituri de nuiele!

Said a fost târât la cadiu, urmat de o mulţime de oameni de tot felul, care strigau:

— Iată-l pe frumosul tejghetar din bazar! Şi-a jefuit stăpânul şi a fugit cu două sute de galbeni!

Cadiul l-a primit încruntat. Said a început să vorbească, dar acesta i-a poruncit să tacă, ascultându-l numai pe neguţătorul cel bătrân. Arătându-i punga, el l-a întrebat dacă i se furase aurul acela, iar Kalum-Bek a jurat că aurul fusese într-adevăr furat de la el. Totusi jurământul lui mincinos l-a făcut să câştige numai aurul, nu şi pe frumosul tejghetar, care preţuia pentru el o mie de galbeni, deoarece cadiul a spus:

— După o lege pe care atotputernicul meu stăpân, califul, a înăsprit-o chiar acum câteva zile, orice furt săvârşit în bazar, care trece de o sută de galbeni, se pedepseşte cu surghiunul pe viaţă pe o insulă pustie. Hoţul acesta a sosit tocmai la timp. Este al douăzecilea tâlhar de acest fel. Mâine, cei douăzeci vor fi îmbarcați pe o corabie care va porni în larg.

Pe Said l-a apucat atunci o deznădejde fără margini. L-a rugat pe cadiu cu lacrimi în ochi să-l lase să-i spună măcar un cuvânt califului, dar nu i s-a dat deloc ascultare. Lui Kalum-Bek îi păru rău de ceea ce făcuse şi a încercat să pună o vorbă bună pe lângă cadiu, dar acesta i-a spus:

— Ia-ţi aurul şi fii pe pace! Du-te acasă şi vezi-ţi de treabă. Altminteri, pentru fiecare cuvânt potrivnic vei da câte zece galbeni.

Kalum a tăcut atunci înspăimântat, iar cadiul a făcut semn ca nefericitul Said să fie scos afară.

L-au întemniţat într-o închisoare întunecoasă şi umedă. Acolo zăceau pe un maldăr de paie alţi nouăsprezece nenorociţi. Aceştia l-au primit pe noul lor tovarăş de suferinţă rânjind şi suduindu-l pe cadiu şi pe calif. Dar oricât de grea părea să-i fie soarta şi oricât de înfricoşător era gândul surghiunului pe o insulă pustie, Said nu-şi pierdea nădejdea. Se mângâia cu nădejdea că, de bine de rău, a doua zi va fi scos din temniţa aceea îngrozitoare. Se înşela însă amarnic crezând că pe vas soarta lui se va schimba. Cei douăzeci de condamnaţi au fost aruncaţi în fundul corăbiei, într-o încăpere mai scundă decât un stat de om. Acolo, cei nouăsprezece hoţi au început să se ghiontească şi să se certe pentru un loc mai bun.

S-a ridicat ancora şi, în timp ce corabia pornea în larg, Said privea cu durere şi cu ochii plini de lacrimi cum se îndepărta de ţara lui. Surghiuniţilor li se dădea numai o dată pe zi câte un colţ de pâine, câteva poame şi o înghiţitură de apă dulce. Şi fiindcă în închisoarea lor din fundul corăbiei era întuneric beznă, mâncarea se împărţea la lumina unei lumânări. Unul câte unul, osândiţii îşi dădeau sufletul din cauza duhoarei şi a lipsei de aer din acea temniţă plutitoare. Said scăpă cu viaţă numai datorită tinereţii şi sănătăţii lui.

Paisprezece zile au călătorit aşa, când deodată valurile mării au început să vuiască cumplit. Pe punte s-a stârnit o zarvă neobişnuită și se auzeau paşi de oameni care alergau.

Said a înţeles că se apropie furtuna. Şi gândul că poate i se apropie sfârşitul îl umplu de fericire.

Corabia se zguduia năprasnic şi valurile o aruncau încoace şi încolo. În cele din urmă, ea s-a izbit de o stâncă, a trosnit îngrozitor şi a rămas nemişcată. Strigătele și urletele celor de pe punte se amestecau cu vuietul furtunii. La un moment dat, s-a lăsat o linişte adâncă, dar în aceeaşi clipă unul dintre osândiţi a băgat de seamă că apa începuse să năvălească în temniţa lor. Toţi au prins să bată în chepeng, dar n-au primit nici un răspuns. Fiindcă apa creştea văzând cu ochii, au împins uşa cu toată puterea deznădejdii şi, până

la urmă, au dat-o în lături.

Când au urcat sus n-au mai găsit pe nimeni. Oamenii de pe punte coborâseră în caiace şi se îndepărtaseră. Cei mai mulţi dintre osândiţi au fost cuprinşi de desperare — furtuna se înteţea mereu. Vasul a început apoi să se scufunde, trosnind din toate încheieturile. Au mai apucat, în cele câteva ceasuri cât au mai stat pe punte, să se ospăteze pentru ultima dată din merindele găsite pe corabie. Apoi, când vijelia a răbufnit deodată cu furie, corabia a fost smulsă de pe stânca pe care se împotmolise şi s-a sfărâmat.

Said s-a agăţat de catarg, căznindu-se cu desperare să se ţină deasupra apei. Valurile îl aruncau încoace şi încolo, dar Said vâslea cu picioarele şi nu se dădea la fund. A înotat el aşa cam o jumătate de oră între viaţă şi moarte, când, deodată, i-au ieşit pe neaşteptate din buzunar lănţişorul şi fluierul şi, ţinându-se cu o mână de catarg, l-a dus la gură. Şi, ce să vezi! A suflat în el şi pe neaşteptate s-a auzit un sunet cristalin şi subţirel. În aceeaşi clipă, ca prin minune, valurile s-au liniştit, de parcă cineva turnase ulei peste ele. Nu a apucat bine să-şi vină în fire şi să se uite în jurul său să vadă de nu se arăta cumva pământ în zare, că a simţit catargul de sub el întinzându-se şi mişcându-se în chip ciudat. A descoperit cu groază că nu mai călărea pe catarg, ci pe un delfin uriaş. Peste câteva clipe însă s-a liniştit, fiindcă delfinul înota, ce-i drept repede, dar lin. Fiind convins că minunata lui izbăvire se datora fluieraşului de argint şi milostivei zâne, Said a strigat cuvinte de slavă şi de mulţumire.

Calul său năzdrăvan îl purta iute ca vântul peste valuri. Înainte de a se însera, s-a zărit pământ, iar delfinul a intrat în apele unui râu mare. Acum înaintau mai greu împotriva cursului apei. Said şi-a amintit de vrăjile din basmele străvechi şi, ca să nu piară de foame şi de sete, a scos fluieraşul, a fluierat tare, cu foc, şi şi-a dorit o masă îmbelşugată. Delfinul s-a oprit pe dată şi din valuri a ieşit o masă, uscată de parc-ar fi stat opt zile la soare şi încărcată cu cele mat alese bucate. Tânărul s-a ospătat cu poftă — cât fusese închis, flămânzise cumplit — şi după ce s-a săturat bine, a mulţumit pentru cină. Masa s-a scufundat şi Said, îndemnându-şi delfinul, a pornit mai departe.

La asfinţitul soarelui a zărit în depărtare un oraş mare cu minarete, care semănau cu cele din Bagdad. Gândul la Bagdad nu l-a bucurat, dar era convins că zâna cea bună nu-l va lăsa să cadă iar în ghearele mişelului Kalum-Bek. Pe ţărm, cam la o milă depărtare de oraş, a zărit aproape de râu o clădire impunătoare, către care, spre marea lui mirare, îl ducea delfinul.

Pe terasa acestui palat se aflau mai mulţi bărbaţi îmbrăcaţi în veşminte de preţ, iar pe mal se adunaseră o mulţime de slujitori care se uitau la Said şi băteau uimiţi din palme. Delfinul s-a oprit în faţa unei scări de marmură ce ducea de la apă spre palat şi, în clipa în care Said a pus piciorul pe scară, năzdrăvanul s-a făcut nevăzut. Câţiva slujitori au coborât treptele în grabă şi l-au rugat, în numele stăpânului lor, să vină sus. I s-au adus veşminte uscate şi tânărul oaspete s-a schimbat repede şi s-a îndreptat spre terasă, însoţit de slujitori. Acolo se aflau trei bărbaţi. Cel mai înalt şi mai chipeş dintre ei i-a ieşit în întâmpinare prietenos şi binevoitor.

— Cine eşti tu, strălucite străin? Cum de eşti în stare să îmblânzeşti vieţuitoarele şi să le cârmeşti la dreapta sau la stânga, precum cel mai iscusit călăreţ calul său de luptă? Eşti vrăjitor, sau om ca toţi oamenii? 

— Stăpâne, a răspuns Said, în ultimele săptămâni am trecut prin clipe foarte grele. Dacă vă face plăcere, pot să vă povestesc totul.

Şi a istorisit celor trei bărbaţi ce i se întâmplase din clipa în care părăsise casa părintească până la minunata lui izbăvire. Ei îl întrerupeau adesea cu gesturi de mirare şi de uimire. După ce a terminat, stăpânul casei, care-l primise atât de prietenos, a grăit:

— Said, te cred. Dar ai spus că la o întrecere ai câştigat un colan, iar califul ţi-a dăruit un inel. Poţi să ne arăţi lucrurile acestea de preţ?

— Am ascuns amândouă darurile chiar aici, lângă inima mea, a răspuns tânărul. Numai cu preţul vieţii mele m-aş fi despărţit de ele, fiindcă sunt încredinţat că cea mai vrednică de cinste, cea mai măreaţă faptă este că l-am scăpat pe marele calif din mâinile ucigaşilor săi.

Zicând acestea, Said a scos lanţul şi inelul şi le-a arătat celor de faţă.

— Pe barba Profetului! Iată inelul meu! a strigat bărbatul cel înalt şi frumos. Preamăritul meu vizir, să-l strângem în braţe, căci acesta este izbăvitorul nostru.

Amândoi l-au îmbrăţişat, şi lui Said i se părea că visează. S-a aruncat la picioarele lor, zicând:

— Iartă-mă, stăpâne al credincioşilor, că am vorbit astfel în faţa ta, fiindcă tu eşti fără îndoială Harun al Raşid, marele calif din Bagdad.

— Aşa e, şi sunt prietenul tău, a răspuns Harun, iar începând din ceasul acesta, ai scăpat de trista ta soartă. Vino cu mine la Bagdad. Vei rămâne lângă mine şi te vei număra printre dregătorii mei cei mai de încredere, căci în noaptea aceea cu adevărat ţi-ai dovedit grija pentru viaţa lui Harun. N-aş vrea să-l pun la astfel de încercări nici chiar pe cei mai credincioşi slujitori ai mei!

Said i-a mulţumit califului şi i-a făgăduit că va rămâne pentru totdeauna la el; i-a spus însă că dorea să se ducă mai înainte la tatăl său, care fără îndoială că era foarte îngrijorat din pricina lui. Califul i-a dat învoirea sa, după care au sărit cu toţii în şa şi, înainte de asfinţitul soarelui, au ajuns la Bagdad. Califul a poruncit să i se dea lui Said, în palatul său, mai multe încăperi bogat împodobite, făgăduindu-i să-i ridice curând un palat care să fie numai al lui.

Când au aflat de sosirea lui Said, vechii lui fraţi de arme — fratele califului şi fiul marelui vizir — s-au grăbit să vină să-l vadă. Şi l-au îmbrăţişat pe cel care scăpase viaţa atât de scumpă a celor doi bărbaţi, rugându-l să le fie prieten. Când însă i-au auzit vorbele, au rămas muţi de uimire.

— Sunt de mult prietenul vostru, le-a spus Said, scoţând colanul primit drept răsplată şi amintindu-le de luptele pe care le câştigase. Pe atunci aveam pielea negricioasă şi o barbă lungă.

Le-a povestit apoi cum şi din ce pricină îşi schimbase înfăţişarea. Ca să arate că spune adevărul, a poruncit să i se aducă nişte săbii boante şi i-a chemat la luptă. Aşa s-a dovedit că el era viteazul Almansor. Atunci toţi cei de faţă l-au îmbrăţişat din nou cu strigăte de bucurie, simţindu-se mândri că aveau un astfel de prieten.

A doua zi, în timp ce Said stătea împreună cu marele vizir lângă Harun, a intrat Messour şi a spus:

— Stăpâne al credincioşilor, dacă e cu putinţă, rogu-te, fă-mi un hatâr.

— Vreau mai întâi să ştiu care ţi-i vrerea, a întrebat Harun.

— Afară aşteaptă vărul meu Kalum-Bek, neguţător vestit din bazar, a spus Messour. A dat de bucluc cu un om din Bassora, al cărui fiu, slujitor la Kalum-Bek, l-a prădat şi a fugit nu se ştie unde. Tatăl îi cere acum lui Kalum-Bek pe fiul său, dar acesta, de bună seamă, n-are de unde să i-l dea. De aceea doreşte şi te roagă să faci dreptate între el şi omul din Bassora, fiindcă numai mintea ta luminată şi înţeleaptă poate să dezlege încurcătura asta.

— Îi voi judeca, a răspuns califul. Peste o jumătate de ceas vărul tău şi potrivnicul lui să intre în sala de judecată.

Messour a mulţumit şi a plecat, iar Harun a zis:

— Deci este vorba de tatăl tău, Said. Fiindcă, din fericire, am aflat cum s-au petrecut lucrurile, vreau să judec ca înţeleptul Solomon. Ascunde-te după perdeaua scaunului meu împărătesc până te voi chema, iar tu, mare vizir, porunceşte să fie adus de îndată cadiul cel rău şi pripit! Voi avea nevoie de el când voi întreba împricinaţii.

Amândoi au făcut după cum li se poruncise. Când l-a văzut pe tatăl său, galben la faţă şi slăbit la trup, intrând cu paşi şovăitori în sala de judecată, inima lui Said a început să bată năvalnic, mai-mai să-i spargă pieptul. Văzându-l însă pe Kalum-Bek, zâmbind şiret şi sigur de sine şi şoptindu-i ceva vărului său, marele cămăraş, s-a mâniat atât de tare, că abia s-a putut stăpâni să nu iasă de după perdea şi să se repeadă la el, fiindcă numai din pricina acelui om câinos pătimise el atâtea.

În sală se aflau mulţi oameni doritori să audă judecata înţeleaptă a califului. Stăpânitorul Bagdadului s-a aşezat în scaunul împărătesc, apoi marele vizir a poruncit să se facă linişte şi a întrebat cine este pârâtul.

Kalum-Bek a păşit înainte plin de îndrăzneală şi a spus:

— Acum câteva zile stăteam în faţa prăvăliei mele din bazar, când bătrânul acesta a trecut printre tarabe însoţit de un om cu o pungă în mână, pe care-l tocmise să strige cât îl ţinea gura: „Dau o pungă de aur celui care ştie ceva despre Said din Bassora". Pentru că Said fusese în slujba mea, am răspuns: „Vino încoa’, prietene! Eu am câştigat punga!" Omul acesta, care este acum vrăjmaşul meu, s-a îndreptat prietenos spre mine, întrebându-mă ce ştiu. Eu am răspuns: „Eşti Benezar, tatăl lui?"

Ei mi-a răspuns bucuros că da, şi atunci am început să-i povestesc cum l-am găsit pe tânăr în pustiu, cum l-am scăpat de la moarte, cum l-am îngrijit şi l-am adus la Bagdad. În culmea fericirii, bătrânul mi-a dăruit punga. Am povestit apoi mai departe, I-am spus că fiul lui a fost în slujba mea, că a făcut tot felul de rele, că m-a furat şi a fugit. Smintitul de taică-său însă n-a vrut să mă creadă în ruptul capului. Aşa mă tot hărţuieşte de câteva zile şi-mi cere să-i dau înapoi punga şi băiatul. Eu nu pot să-i dau nici una, nici alta. Banii mi se cuvin pentru veştile pe care le-a aflat de la mine, iar pe neobrăzatul lui de fiu n-am de unde să i-l dau.

A vorbit apoi Benezar. L-a zugrăvit pe fiul lui, arătând cât de nobil şi de cinstit era şi că pentru nimic în lume n-ar fi fost în stare să fure. A cerut apoi califului să cerceteze cu de-amănuntul toate cele întâmplate.

— Nădăjduiesc, a zis Harun, că ţi-ai făcut datoria şi ai adus la cunoştinţă furtul, Kalum-Bek?

— Fără îndoială! a strigat acesta zâmbind. L-am înştiinţat pe cadiu.

•  Să fie chemat cadiul! a poruncit califul.

Spre uimirea tuturor, acesta s-a ivit, ca prin minune, de îndată. Califul l-a întrebat dacă-şi amintea de ceea ce se întâmplase. Cadiul îşi amintea.

— L-ai întrebat pe tânăr? A mărturisit furtul? l-a iscodit Harun.

— Nu, s-a încăpăţânat şi n-a vrut să mărturisească. Numai înălţimii voastre zicea el că vrea să-i spună totul, a răspuns cadiul.

•  Nu mi-aduc aminte să-l fi văzut, s-a mirat califul.

— Păi cum! Să aduc aici în fiecare zi pe orice potlogar care vrea să stea de vorbă cu luminăţia voastră?

— Ştii prea bine că urechea mea se pleacă la orice glas, a răspuns Harun. Dar pesemne că dovezile au fost atât de limpezi, încât n-a fost nevoie să-l aduci pe tânărul acela în faţa mea. Ai avut, pesemne, martori că banii furaţi erau într-adevăr ai tăi, Kalum?

— Martori? a întrebat acesta, îngălbenindu-se. Nu, n-am avut martori. Ştii doar, stăpân ai credincioşilor, că un galben seamănă cu celălalt ca două picături de aur. De unde să aduc mărturii că taman aceşti două sute de galbeni îmi lipseau mie?

 

— Dar de unde ai ştiut că tocmai aurul acela era al tău? l-a întrebat califul.

•  După punga în care se afla, a răspuns Kalum.
•  Ai punga aici? a întrebat califul mai departe.

— Iat-o, a răspuns neguţătorul, scoţând punga şi întinzându-i-o marelui vizir, ca să i-o înmâneze califului.

Dar vizirul a strigat, prefăcându-se mirat:

— Pe barba Profetului! Zici că punga asta e a ta, câine? Punga asta e a mea! I-am dăruit-o cu două sute de galbeni unui tânăr cumsecade care m-a scăpat dintr-o mare primejdie.

•  Juri că aşa este? l-a întrebat califul. 

— Sunt atât de încredinţat de aceasta, pe cât sunt de sigur că vreau să ajung cândva în rai, a răspuns vizirul. Chiar fiica mea a lucrat-o.

— Aşa? a strigat Harun. Atunci, cadiule, te-ai lăsat amăgit. Ce te-a făcut să crezi că punga este a acestui neguţător?

•  A jurat, a răspuns speriat cadiul.

— Aşadar, ai jurat strâmb? a strigat califul către neguţător, care tremura, alb ca varul.

— Alah! Alah! a strigat Kalum. Nu vreau să spun nimic împotriva marelui vizir, e om de încredere, dar, vai! Punga este totuşi a mea. Ticălosul de Said mi-a furat-o. Aş da o mie de tomani dacă ar fi şi el aici!

— Ce-ai făcut cu Said? l-a întrebat califul. Unde aş putea trimite după el ca să-l aduc să mărturisească în faţa mea?

•  L-am trimis pe o insulă pustie, a răspuns cadiul.

— O, Said, fiul meu! a strigat sărmanul părinte printre lacrimi.

— Până la urmă, deci, Said a mărturisit nelegiuirea pe care o săvârşise? a întrebat Harun.

Cadiul a îngălbenit. S-a uitat speriat în jurul său şi a răspuns:

•  Dacă-mi amintesc bine, da.

— Nu eşti sigur? a strigat califul cu un glas cumplit. Atunci hai să-l întrebăm chiar pe el. Ieşi, Said, afară, iar tu, Kalum Bek, scoate mia de tomani, fiindcă Said e aici.

Kalum şi cadiul au crezut că văd un strigoi, apoi, dezmeticindu-se, s-au aruncat la picioarele califului, strigând:

•  Iertare! Iertare!

Abia ţinându-se pe picioare de bucurie, Benezar l-a cuprins în braţe pe fiul său. Dar, neîndurător, califul a întrebat:

•  Ei, cadiule, iată-l pe Said. Mărturisit-a oare?

— Nu, nu! a strigat acesta. Am ascultat numai mărturia lui Kalum-Bek, fiindcă era om cu vază.

— De aceea te-am făcut cadiu, ca să-i asculţi numai pe oamenii cu vază? a strigat Harun al Raşid, cu o îndreptăţită mânie. Acum vei fi trimis tu pe timp de zece ani în surghiun pe o insulă pustie din mijlocul mării. Acolo vei chibzui la ce-i drept şi nedrept. Iar tu, netrebnicule, care scapi oamenii de la moarte, nu ca să le dăruieşti viaţa, ci ca să ţi-i faci robi, vei plăti, aşa cum ai spus, o mie de tomani pe care i-ai făgăduit dacă Said va veni să depună mărturie.

Kalum s-a bucurat că scăpase numai cu atât şi tocmai voia să-i mulţumească bunului calif. Dar acesta a urmat:

 

— Iar pentru jurământul mincinos cu privire la cei două sute de galbeni, vei primi două sute de lovituri la tălpi. Mai departe, Said poate să aleagă dacă vrea să-ţi ia toată prăvălia şi pe tine hamal, sau dacă se mulţumeşte cu câte zece galbeni pentru fiecare zi slujită.

— Dă-i drumul mişelului, prealuminate calif ! a strigat tânărul. Nu-mi trebuie nimic de la el.

— Nu, a răspuns Harun. Vreau să ţi se plătească totul. Aleg eu în locul tău cei zece galbeni pe zi, iar tu să faci socoteala câte zile te-a ţinut Kalum în ghearele lui. Şi acum, afară cu ticăloşii ăştia!

Califul i-a poftit apoi pe Benezar şi pe Said în altă sală. Acolo i-a povestit lui Benezar cu câtă vitejie îi scăpase Said viaţa. Vorbele califului erau întrerupte din când în când de răcnetele lui Kalum-Bek, care primea la tălpi, cu vârf şi îndesat, plata pentru cei două sute de galbeni.

Califul l-a poftit pe Benezar să locuiască la el, la Bagdad, împreună cu Said. Înainte de a se statornici la Bagdad, Benezar a plecat acasă să-şi aducă toate avuţiile. Said s-a mutat apoi în palatul pe care califul l-a clădit, drept recunoştinţă, pentru el, şi a trăit de atunci ca un bei. Fratele califului şi fiul marelui vizir îi ţineau de urât, iar locuitorii Bagdadului aveau o vorbă: „Aş vrea să fiu atât de bun, şi de fericit ca Said, fiul lui Benezar".

 

— Stând la taifas cu voi, nu se lipeşte deloc somnul de mine. Aş putea să stau treaz şl două, şi trei, şi nu ştiu câte nopţi, zise făurarul după ce vânătorul a isprăvit de povestit. Asta mi s-a mai întâmplat nu o dată. Aşa, pe vremuri, am fost calfă la un clopotar. Meşterul, un om cu dare de mână, nu era deloc zgârcit. Într-o zi, însă, pe când aveam de lucru până peste cap, meşterul s-a purtat, spre mirarea noastră, cu totul împotriva felului său de a fi, ca un cărpănos. Se turna un clopot pentru biserica nouă, şi noi, ucenicii şi calfele, trebuia să stăm toată noaptea lângă cuptor ca să păzim focul. Ne aşteptam ca meşterul să scoată cepul la un poloboc şi să-i dea drumul în valurile celui mai bun vin al său, dar nici vorbă de aşa ceva. Ne îngăduia numai ca la fiecare ceas să trecem, din om în om, o carafă cu vin. Apoi a început să povestească fel de fel de întâmplări din viaţa lui, amintiri de pe vremea când fusese şi el calfă şi drumeţea de colo-colo. După aceea, i-a venit rândul calfei celei mai vârstnice de a povesti, apoi celorlalţi pe rând. Se înțelege că somnul nu s-a mai prins de nimeni, fiindcă toţi ascultam cu mare luare-aminte. Nici n-am ştiut când s-a făcut ziuă. Abia atunci ne-am dat seama de şiretenia meşterului, care ne ţinuse treji cu poveşti. În schimb, când clopotul a fost gata, n-a cruţat vinul şi ne-a despăgubit cu prisosinţă pentru ceea ce, cu bună ştiinţă, nu ne dăduse în noaptea care se scursese.

— Deştept om! spuse studentul. Cel mai bun leac împotriva somnului este vorba. De aceea, în noaptea asta n-aş vrea să mă prindă ceasul unsprezece singur, căci nu ştiu dacă aş putea să birui somnul.

— Se vede că la asta se gândesc şi ţăranii, zise vânătorul. În serile lungi de iarnă, femeile şi fetele se adună şi torc la lumina opaiţului. Nu lucrează fiecare la casa ei, fiindcă în singurătate te toropeşte somnul, pe când la clacă, cu mulţi laolaltă, vorbeşti, povesteşti şi nici nu ştii când trece timpul.

— Aşa e, încuviinţă şi cărăușul. Auzi adesea poveşti care fac să ţi se ridice părul măciucă, despre duhuri de foc care rătăcesc pe câmpii, spiriduşi care fac larmă noaptea prin odăi şi despre stafii care bagă în sperieţi oamenii şi dobitoacele.

— Nu-i prea plăcut să asculți aşa ceva, zise studentul. Drept să spun, nu pot să sufăr poveştile cu stafii. 

— În privinţa asta eu sunt de altă părere, exclamă făurarul de scule. Când aud o poveste de groază, mă simt cât se poate de bine. E ca şi cum te-ai cuibări într-un culcuş cald pe vreme de ploaie. Auzi cum cad picăturile pe acoperiş: pic! pic! pic! şi te simţi minunat în adăpostul tău ferit de ploaie. Tot aşa şi cu poveştile despre stafii: când stai şi le asculţi seara, cu lumina aprinsă, între oameni, te simţi parcă în largul tău, în siguranţă.

— Şi pe urmă? întrebă studentul. Dacă vreunul dintre ascultători crede în bazaconiile astea, în stafii şi alte plăsmuiri, n-o să-l cuprindă teama când o să rămână singur în întuneric? N-o să se gândească tot timpul la întâmplările groaznice pe care le-a auzit? Poveştile astea cu stafii îmi amintesc de nişte întâmplări neplăcute din copilăria mea. Am fost un băiat vesel şi isteţ, poate chiar mai zburdalnic decât i-ar fi plăcut dădacei mele. Şi, ca să mă potolească, s-a gândit să bage groaza în mine. S-a apucat să-mi povestească fel de fel de basme înfricoşătoare, cu vrăjitoare şi duhuri rele, care, după spusele ei, rătăceau de colo până colo prin casă. Când umbla o pisică în pod, şoptea înspăimântată: „Auzi, băiatul mamei? Iarăşi urcă şi coboară mortu’! Îşi poartă capul sub braţ, iar ochii îi lucesc ca două felinare. În loc de degete are gheare şi dacă te prinde în întuneric, te sugrumă".

Cei de faţă au început să râdă, dar studentul a continuat:

— Fiind prea mic, nu înţelegeam că toate astea nu erau decât scorneli. E drept că nu mă temeam nici de cel mai straşnic dulău de vânătoare, eram mai tare decât toţi tovarăşii mei de joacă, dar în întuneric mi se făcea inima cât un purece, închideam ochii şi mă aşteptam ca mortul să se apropie dintr-o clipă într-alta. Ajunsesem până acolo, încât nu voiam să ies singur în întuneric nici în ruptul capului. Când tatăl meu a văzut cât eram de fricos, mi-a tras o bătaie soră cu moartea! Totuşi nu m-am putut dezbăra multă vreme de teama asta copilărească, pe care o căpătasem din vina dădacei mele neroade.

— Da, e o mare greşeală, zise vânătorul, să umpli capul unui copil cu prostii d-astea. Am cunoscut oameni vrednici, curajoşi, care nu se temeau nici de trei vrăjmaşi, dar dacă trebuiau să umble noaptea după vânat sau să-i pândească pe braconieri, îşi pierdeau tot curajul. Li se năzărea că în fiecare copac se ascunde o stafie îngrozitoare, în fiecare tufiş, o vrăjitoare, iar licuricii li se păreau ochii unei jivine care-i pândea în întuneric.

— Astfel de poveşti sunt dăunătoare şi prosteşti nu numai pentru copii, răspunse studentul, ci şi pentru oamenii în toată firea. Un om cu scaun la cap nu ia în seamă lucruri pe care numai proştii le cred. Numai prin capul acestora umblă astfel de năluciri. Basmele acestea însă le fac rău mai ales ţăranilor. Ei cred neclintit, statornic, în neroziile astea şi credinţa lor se întăreşte şi mai mult la clacă şi la cârciumă, unde oamenii îşi apropie capetele şi istorisesc cu glas fioros poveştile cele mai înfricoşătoare.

— Aşa e, domnule! zise cărăuşul. Aveţi dreptate. Câte nenorociri nu s-au întâmplat din cauza unor astfel de poveşti! Sora mea şi-a pierdut viaţa din pricina lor.

— Cum se poate? Din cauza unor poveşti?! strigară cu toţii miraţi.

— Da, din cauza unor astfel de poveşti, răspunse cărăuşul. Şi în satul meu, femeile şi fetele au obiceiul să se adune serile ca să toarcă împreună. Vin şi flăcăii şi spun tot felul de istorii. Într-o seară se vorbea de stafii şi năluci, iar flăcăii povesteau despre un băcan bătrân care murise de zece ani, dar nu-şi putea găsi liniştea în mormânt. Dădea în fiece noapte pământul la o parte, se ţâra încetişor afară şi, tuşind, aşa cum obişnuia şi în viaţă, se ducea la băcănia sa unde cântărea zahăr şi cafea, bolborosind încet:

Trei sferturi, trei sferturi la miezul nopţii

Fac cât un funt în timpul zilei.

Mulţi spuneau că l-au văzut aievea, iar fetele şi femeile s-au înfricoşat. Soră-mea însă, o fetişcană de vreo şaisprezece ani, voind să facă pe grozava, a spus:

— Nu cred nimic din toate astea. Morţii nu se mai întorc niciodată înapoi.

Din păcate nu era prea convinsă, i se cam strânsese şi ei inima de frică de câteva ori. Unul dintre tineri a zis:

— Dacă crezi într-adevăr că-i aşa cum spui, n-are de ce să-ţi fie frică. Mormântul lui e la doi paşi de cel al lui Kätchen, care a murit de curând. Dacă ai curaj, du-te la cimitir, rupe de pe mormântul lui Kätchen o floare şi adu-ne-o. Numai aşa vom crede că nu ţi-a fost frică de băcan!

Ca să nu le dea prilej s-o ia în râs, soră-mea a răspuns:

•  Numai atât îmi cereţi? E un fleac! Ce floare doriţi?

— În satul nostru nu cresc trandafiri albi decât acolo. Adu-ne un buchet de trandafiri, i-a cerut una din prietenele ei.

Fata s-a sculat şi a plecat. Toţi bărbaţii îi lăudau curajul, dar femeile clătinau din cap, căinându-se:

•  Numai de nu s-ar întâmpla ceva!

Sora mea a pornit spre cimitir. Luna învăluia mormintele într-o lumină palidă, albicioasă.

Sora mea s-a înfiorat. Ceasul din turn tocmai bătea miezul nopţii. Fata a împins portiţa cimitirului.

A pornit printre movilele mormintelor şi, cu cât se apropia mai mult de trandafirii albi ai lui Kätchen şi de mormântul băcanului-strigoi, cu atât i se strângea inima mai tare.

Când a ajuns în sfârşit la groapa lui Kätchen, a îngenuncheat tremurând şi a început să culeagă flori. În clipa aceea i s-a părut că aude zgomote în apropiere. Când a întors capul, la doi paşi de ea cineva zvârlea ţărâna de pe un mormânt şi din groapă a ieşit încet o făptură ciudată. Era un bătrân palid, cu o scufie de noapte, albă pe cap. Soră-mea a aruncat înspăimântată încă o privire, ca să se convingă că ceea ce vedea era aievea, dar când cei din groapă a început să vorbească pe nas: „Bună seara, domnişoară, ce faci aici la ora asta târzie?" a cuprins-o o spaimă de moarte; şi-a ţinut totuşi firea, a sărit peste morminte şi a fugit înapoi în sat. Acolo, sfârşită de puteri, a povestit tot ceea ce văzuse şi, stoarsă de orice vlagă, a fost purtată pe braţe până acasă. A doua zi am aflat că cel care îi vorbise sărmanei mele surori fusese chiar groparul, care săpa o groapă. Ce folos, însă? N-am mai apucat să-i spunem nefericitei cine îi ieşise în cale. A căpătat fierbinţeală mare şi s-a stins după trei zile. Trandafirii pentru coroana de pe mormânt şi-i culesese singură.

Cărăuşul a tăcut, cu ochii plini de lacrimi. Tovarăşii lui l-au privit cu milă.

— Aşadar, copila aceea s-a prăpădit din pricina unor scorneli, zise tânărul giuvaergiu. Îmi amintesc de o poveste pe care aş vrea să v-o spun şi care s-a sfârşit, din păcate, tot prost.