Pe vârful Zeiţa de Jad sunt sute de temple.
De la poalele Pietrei Lunii izvorăşte Râul Raţelor.
Aceste cuvinte zugrăvesc una din cele mai minunate privelişti de pe muntele Ţin. Povestea spune că vârful Zeiţa de Jad, care s-ar afla pe muntele Ţin, este neasemuit de înalt şi pe el sunt o mulţime de temple. Nu departe de acest munte se află un râuleţ cu apa limpede cum e cristalul. E Râul Raţelor care izvorăşte de la poalele Pietrei Lunii. Se zice că Piatra Lunii străluceşte şi ziua, dar mai ales noaptea e neîntrecută. În fiecare seară, din ea iese o lună mai rotundă şi mai strălucitoare decât luna de pe cer. Cel mai puternic luceşte Piatra Lunii în zilele de 1 şi 15 ale fiecărei luni şi razele ei, căzând asupra Râului Raţelor, acesta pare de cristal. Atunci, în mijlocul lunii, se vede umbra unei fecioare, iar pe apele cristaline ale râului înoată o pereche de raţe de aur. Dar nimeni nu a văzut limpede cum arată fecioara şi raţele de aur.
Povestea spune că demult, tare demult, într-unui din templele de pe munte trăia un călugăr care zi şi noapte nu avea altă treabă decât să petreacă. La bătrâneţe, călugărul s-a gândit să-şi caute un urmaş care să-i îngrijească de casă şi să-i facă mâncare. într-o zi, trecând prin satul de la poalele muntelui, a văzut un copil de vreo zece ani care, în ciuda hainelor zdrenţuite, era tare arătos. Făcându-şi planul, călugărul s-a dus la părinţii copilului şi le-a spus:
- Voi sunteţi săraci şi e păcat de copilul ăsta aşa frumos şi deştept. Dacă vreţi să trăiască ani mulţi, fericiţi, trimiteţi-l la templu.
Părinţii au plâns ce au plâns, dar până la urmă şi-au trimis copilul la templu.
La templu, copilul a fost ras în cap, şi i s-a dat o haină preoţească, încât arăta ca un călugăraş în toată regula. Deşi niciodată nu avea voie să intre în biblioteca templului, micul călugăraş învăţase o mulţime de lucruri. Ştiind că are pe cineva acasă, călugărul pleca şi mai des la petreceri.
Micul călugăraş şi-a petrecut în templu câţiva ani. De câte ori mergea la pârâul din pădure să aducă apă, florile parcă se înviorau, iarba de pe malul râului parcă se făcea şi mai fragedă, iar apa cristalină a râului oglindea frumuseţea băiatului. Atunci, nu se ştie din ce motive, băiatul ofta. Într-o zi, după ce şi-a umplut găleţile cu apă şi tocmai voia să plece, a simţit aşa, ca şi când cineva l-ar trage de la spate şi n-a mai putut să înainteze. A privit în jur, dar n-a văzut nimic. A pornit din nou, dar după doi paşi s-a oprit. Nici de data aceasta nu a văzut nimic. Se înfuriase, când a auzit un râset şi din spatele unui brad a ieşit o fecioară de 16-17 ani. Avea părul negru în care erau împletite flori de munte, iar pe faţa-i rotundă străluceau doi ochi de o bunătate nespusă.
Până să spună băiatul un cuvânt, fata a şi ridicat una din găleţi, zicând:
- Tu eşti singur, iar eu mor de plictiseală. Hai să ne distrăm puţin.
De mult nu mai schimbase băiatul vreo vorbă cu cineva în singurătatea muntelui şi, deşi se temea puţin, a căzut bucuros la învoială.
Fata era pricepută la vorbă şi la glumă. Cunoştea numele tuturor ierburilor de leac şi ale tuturor florilor de pe munte. Cu puteri nebănuite a rostogolit o stâncă şi aceasta, prăvălindu-se în prăpastie, a bubuit ca un tunet. A apucat o creangă plină de flori şi florile s-au scuturat ca o ploaie de nea peste ei. Şi ei râdeau întruna. Niciodată nu fusese băiatul aşa de vesel de când venise pe munte. După ce s-au despărţit şi călugăraşul s-a înapoiat la templu, s-a simţit, aşa, deodată, nespus de fericit.
A doua zi, cum a plecat de acasă călugărul cel bătrân, băiatul şi-a luat găleţile şi s-a grăbit spre râu. Fata îl aştepta de mult pe malul apei. Şi au început din nou să zburde. Ajungând într-o poieniţă, fata a spus:
- Vreau să te învăţ să cânţi.
Şi a început să cânte, îmbiindu-l şi pe băiat. Fata cânta un viers, băiatul cânta după ea şi au cântat aşa până ce băiatul a învăţat să cânte. Acum alergau împreună prin poieniţă cântând. Aşa a mai trecut o zi plină de veselie De atunci, cum pleca de acasă călugărul, băiatul apuca găleţile şi o zbughea în pădure, unde se întâlnea cu fata şi se zbenguiau ziua întreagă.
Într-o zi, ca de obicei, călugărul a plecat la treburile lui, Pe drum şi-a amintit că-şi uitase pocalul de vin şi s-a întors. Ajungând pe creasta unui munte învecinat, a auzit două voci cântând de te fermecau. Călugărul s-a întrebat mirat cine poate să cânte atât de frumos în munţii aceia sălbatici! Cu cât se apropia de casă, cu atât cântul răsuna mai clar, până ce şi-a dat seama că viersul vine din împrejurimile templului. A grăbit pasul şi ajungând în poieniţă i-a văzut pe cei doi care cântau şi se veseleau. Atunci s-a furişat în pădure şi, apropiindu-se tiptil de tineri, le-a ieşit deodată în faţă strigând:
- Nu vă mişcaţi! Cum de îndrăzneşti tu, fată, să-mi ispiteşti discipolul?
Călugăraşul a încremenit, iar fata a zbughit-o în pădure Călugărul s-a repezit pe urmele ei. Undeva în adâncimea pădurii i s-a părut că vede fusta roşie a fetei, dar apropiindu-se, a văzut că era un bujor sălbatic, iar de fată nici urmă.
Întorcându-se la templu, a început să-l bată şi să-l blesteme pe călugăraş, iscodindu-l ce-i cu fata. Băiatul s-a rugat să-l ierte şi s-a jurat că nu ştie nici de unde venise, nici cum o cheamă. Atunci călugărul a promis că-l iartă cu o condiţie: ca a doua zi să prindă de fusta fetei un franjure cu un ac.
Călugăraşul a luat franjurele şi acul, dar în sinea lui îşi făcuse planul să-l păcălească pe călugăr care,, după cum se vedea treaba, nu avea gânduri bune cu fata,
A doua zi, nu plecase bine călugărul, că fata a venit şi a spus:
- Hai să zburdăm! Ce să faci în casă când afară e primăvară şi au înflorit toate florile?
Înfricoşat, băiatul i-a spus:
- Surioară, să nu mai vii aici! Călugărul mi-a dat un ac şi un franjure, vrea să te găsească şi să-ţi facă rău.
Zicând acestea vocea-i tremura la gândul cât de tristă va fi viaţa lui dacă ea nu va mai veni.
Fata i-a smuls franjurele şi acul din mână şi, apucând capătul franjurelui, i-a spus băiatului:
- Nu mai fi trist, vino cu mine!
Au ieşit amândoi pe poartă şi fata ţinea de capătul franjurelui. Speriat, băiatul i-a spus tremurând:
- Aruncă firul, altfel călugărul va fi pe urmele noastre!
Dar fata a izbucnit în râs, şi i-a răspuns:
- Nu te teme, vino cu mine!
Au străbătut aşa pădurea, au trecut peste câţiva munţi şi au ajuns la Râul Raţelor, cu apa cristalină, unde ea a aruncat franjurele. Apoi a bătut din palme şi din apa râului a ieşit o pereche de raţe de aur. Una dintre ele ţinea în cioc o rămurică verde de care atârna un fruct roşu. Călugăraşul a simţit un miros puternic de mere de parcă se afla într-o livadă. Raţa s-a apropiat de mal şi a lăsat crenguţa cu măr cu tot şi apoi a coborât în fundul râului.
Fata a luat crenguţa, a rupt fructul şi l-a îmbiat pe băiat:
- Mănâncă-l tot!
Ascultând de vorbele fetei, băiatul a mâncat fructul şi s-a minunat de dulceaţa şi parfumul lui. Tot corpul şi l-a simţit mai uşor şi toată supărarea şi tristeţea au dispărut ca prin farmec.
În timpul ăsta, bătrânul se odihnea pe o piatră de la marginea drumului. S-a ridicat şi a plecat spre casă gândindu-se:
- De data asta prind fata în mod sigur. Poate că e chiar o zână? Dac-o prind, o să mă îmbogăţesc.
N-a mai mers pe potecuţă şi a tăiat-o direct printre stânci şi prin pădure. Acasă, nu l-a găsit pe băiat şi s-a făcut foc gândindu-se că acesta l-a păcălit şi a plecat cu fata. Uitându-se în jos, a văzut capătul franjurelui şi s-a înveselit pe loc. A plecat pe urma firului ce se deşirase din franjure şi a străbătut astfel pădurea, a trecut peste munţi şi deodată a auzit râsete.
Înainte de a-l vedea, fata ştia că bătrânul e pe urmele lor şi se apropie. Atunci l-a apucat de mână pe băiat şi amândoi s-au ascuns în spatele unei stânci. Călugărul a mers după fir până la Râul Raţelor. Dar aici, nici urmă de tineri. Obosit şi furios, călugărul tocmai se pregătea să-i caute prin împrejurimi, când fata a bătut din palme şi din undele lacului au apărut cele două raţe de aur. Cea de-a doua raţă ţinea în cioc o crenguţă verde de care atârna un fruct verde. Văzând călugărul raţa de aur, nu l-a mai interesat nimic. Raţa înota pe lângă mal, în apropierea călugărului. Acesta s-a repezit s-o prindă, dar raţa s-a făcut nevăzută, iar pe mal a rămas crenguţa cu fructul verde. Călugărul a simţit un miros aromat de fructe. Gândindu-se că acesta e un fruct vrăjit, l-a mâncat. După câţiva paşi şi-a simţit trupul mai uşor. În spatele stâncii, fata i-a şoptit băiatului:
- Ieşi şi ia-o la fuga. Călugărul te va urmări, dar să nu te temi. Să fugi mereu spre apus până vei da cu ochii de mine. Şi s-a făcut nevăzută.
Cum a ieşit de după stâncă băiatul, călugărul a luat-o la goană după el, strigând:
- Nemernicule, te ajung eu, dacă nu ţi-oi rupe picioarele.
Şi aşa a fugit călugărul după băiat munte după munte. Băiatul se căţăra pe creste de parcă ar fi avut aripi. Călugărul care-şi simţea trupul uşor, era mereu în urma lui, gata să-l prindă. Şi aşa au ajuns ei la o punte foarte îngustă. Speriat, băiatul s-a oprit, dar de partea cealaltă îi făcea semne fata. Atunci, băiatul s-a gândit:
- Mai bine să alunec şi să mor decât să cad viu în mâinile călugărului.
Şi când a vrut să sară pe punte, a simţit că zboară pe deasupra ei, întocmai ca o rândunică.
Văzând călugărul că urmaşul lui sare peste punte, a sărit şi el. Dar la jumătate, puntea s-a rupt cu el, deoarece mâncase fructul vrăjit necopt. Călugărul a căzut în prăpastie şi a murit.
În aceeaşi zi, tinerii, jumătate mergând, jumătate zburând, au părăsit muntele Ţin. În seara aceea, Piatra Lunii n-a mai strălucit şi din ea n-a mai ieşit luna. Fata cu care se împrietenise călugăraşul era zâna din Piatra Lunii. Si de atunci nu s-au mai văzut nici raţele de aur.