Era odată o pădure atât de întinsă, încât dacă intrai în ea nu mai apucai să ieşi zile şi nopţi în şir. In pădure creşteau tot felul de copaci: brazi cu frunză verde tot anul, arţari cu frunză roşie toamna, stejari falnici şi multe alte specii de copaci. Ce să mai vorbim! Dacă ai fi stat să numeri toate speciile, ai fi tot numărat trei zile şi trei nopţi, dar tot n-ai fi terminat. Cel mai bătrân copac din pădurea asta - un dafin - avea crengile răsucite ca un dragon, iar în tulpina lui se afla o scorbură de mărimea unei odăi în care trăia duhul pădurii. Din crengile uscate şi parfumate ale copacului, acesta îşi făcuse pat, din iedera care se căţărase pe copac îşi făcuse perdea la uşă* [*În China este obiceiul de a se aşeza o perdea sau o plasă peste uşă pentru a împiedica pătrunderea ţânţarilor].
În vremea aceea, departe de pădurea noastră, la marginea unui sătuleţ, era un ulm în care se aşeza din când în când o vrăbiuţă de aur gureşă şi jucăuşă. Alături de copac locuiau două familii despărţite între ele numai printr-un gard de zid subţire. În familia din partea de apus a copacului, săracă lipită pământului, trăia Liu Ciuntien cu nevasta şi o bătrână de vreo 80 de ani. În fiecare noapte, la a cincea bătaie**[**Bătăi care indicau timpul], Liu Ciuntien şi nevasta se sculau şi porneau moara de apă să prepare tou fu* [*Brânză din făină de soia]. Ei se mulţumeau cu coaja şi resturile de la soia, jar brânza o vindeau şi cu banii dobândiţi cumpărau hrană pentru bătrână. În familia din partea de răsărit a copacului, familie cu stare, trăia Uang Iufeng cu nevasta şi cu o bătrână de vreo 80 de ani, surdă şi oarbă, care nu putea nici să se dea jos de pe kang** [**Pat de cărămizi care se încălzea pe dedesubt]. Uang Iufeng şi nevasta se ocupau cu strângerea dijmei şi urmărirea datornicilor şi nu aveau altceva de vorbit decât despre bani. Cât despre bătrână, amândoi socoteau că prăpădesc mâncarea pe ea şi-i doreau să moară cât mai repede.
În anul acela, pe vremea când arborii se îmbrăcau cu frunze verzi-gălbui, bătrâna lui Liu Ciuntien s-a îmbolnăvit de o boală grea. Cei doi erau cuprinşi de îngrijorare şi din toată sărăcia lor au strâns câţiva galbeni pentru leacuri. Liu Ciuntien şi-a vândut şi hainele de pe el, nevastă-sa acul de păr, dar leacurile nu i-au ajutat bătrânei şi aceasta a murit. Liu Ciuntien avea mustrări de cuget că nu-i putuse dărui bătrânei nici o zi fericită, deşi aceasta, cu mari sacrificii, îl crescuse mare. Îşi simţeau inima de parcă era smulsă din piept şi s-au pornit amândoi pe plâns.
In timpul acesta vântul s-a oprit şi a început ploaia. Ramurile s-au aplecat şi Păsărică de aur a văzut şi a auzit totul. înduioşară, şi-a deschis ciocul de parcă ar fi vrut să plângă şi ea şi, nemaiputându-şi stăpâni durerea, a zburat din copac şi s-a pierdut în ploaia măruntă.
A zburat, a zburat până ce a ajuns la pădurea cea întunecată şi s-a aşezat în dafin. Vântul a început să bată şi ploaia s-a oprit. Frunzele copacilor străluceau ca poleite; salcia cea bătrână îşi despuiase coaja albă, dând la iveală verdele fraged. Cucul a început să cânte, cocoşul sălbatic să zboare, dar lacrimile din ochii păsăricii nu se mai uscau. Norii s-au împrăştiat, soarele a răsărit, iarba din pădure strălucea perlată de stropii de rouă, iedera ce se căţărase în copac îşi deschisese florile ca nişte fluturaşi; apa se scurgea picătură cu picătură de pe frunzele ei. Albinele şi fluturii zburau din floare în floare. Păsărica cea neastâmpărată, tristă încă, nu s-a putut opri să nu se ducă să ciugulească florile de iederă. Ciugulea, ciugulea şi lacrimile îi curgeau. Dar, deodată, florile de iederi s-au mişcat şi perdeaua din gura scorburii s-a dat de-o parte. Din scorbură a ieşit un bătrân cu faţa blândă şi o barbă lungă, albă. Părul strălucitor îi cădea peste sprâncene întocmai ca moţul unui cocor. Avea faţa roşie şi ochii jucăuşi ca de copil.
Era duhul pădurii care i-a spus:
- Trăiesc în pădurea aceasta de zeci şi sute de ani, dar n-am văzut niciodată a pasăre plângând. Oamenii spun că păsările nu pot plânge. Păsărică, de ce plângi tu oare?
Iar păsărica a răspuns:
- Bătrâne duh, am văzut astăzi un lucru care mi-a frânt inima şi atunci cum să nu plâng? Şi i-a povestit cât de sărac era Liu Ciuntien, cum aveau grijă de bătrână, cum bătrâna s-a îmbolnăvit, cum i-au cumpărat leacuri şi cât de îndureraţi au fost când a murit. Apoi, a adăugat: Bătrâne duh, Liu Ciuntien şi nevastă-sa sunt doi oameni nemaipomenit de buni.
Îngândurat, duhul a răspuns:
- Păsărică, nu poţi să-ţi dai seama dacă un om e bun numai din atât. Ca să vezi dacă un om e bun sau rău trebuie să-l supui la mai multe încercări.
Păsărica a negat:
- Nu, duhule, e aşa cum îţi spun. Du-te să-i vezi şi te vei convinge.
Duhul s-a prefăcut într-o bătrână neagră şi zbârcită, cu nişte haine petic peste petic, şi a plecat să-i vadă pe cei doi.
După ce o îngropaseră pe bătrână, Liu Ciuntien şi nevastă-sa se întorseseră acasă şi erau aşa de îndureraţi că nu se atinseseră de mâncare. Ridicând capul, au văzut o bătrână slabă de-o bătea vântul care şedea în uşa lor. Bătrâna le-a cerut ceva de mâncare. Liu Ciuntien i-a adus ce aveau mai bun în casă, iar nevastă-sa şi-a arătat mila faţă de ea întrebând-o dacă nu e ostenită. Bătrâna a răspuns:
- Sunt singură şi n-am pe nimeni, n-am ce să mă fac, unde oi cădea, acolo oi muri şi eu.
Văzând-o pe bătrână, Liu Ciuntien şi-a amintit de mama lui care murise şi, gândindu-se că nici bătrâna aceasta n-a avut parte de zile bune, i-a zis:
- Mătuşică, dacă nu te sperii de sărăcia noastră, rămâi la noi.
Apoi nevasta lui a adăugat:
- Rămâi în locul bătrânei noastre care a murit. Bătrâna s-a învoit să rămână la ei.
Liu Ciuntien şi nevastă-sa se purtau cu bătrâna cum nu se poate mai bine. Ei ziceau de multe ori:
- Bătrânii şi copii sunt la fel, trebuie feriţi de greutăţi. Bătrâna, văzând cum cei doi se zbat cu tot felul de greutăţi, ziua şi noaptea, n-a mai vrut să stea cu mâinile în sân şi-i ajuta să facă tou fu. Tinerii, de câte ori se aşezau la masă, o lăsau întâi pe bătrână să se sature. Nevasta îi spunea bărbatului fără să afle bătrâna:
- Bătrânii îşi trag puterea din mâncare. Noi, ăştia mai tineri, mai putem răbda de foame.
Cei trei se zbăteau în mari greutăţi, dar se înţelegeau de minune.
A trecut un an, au trecut doi, Liu Ciuntien şi soţia lui se simţeau din ce în ce mai legaţi de bătrână. Cel de-ai treilea an era pe sfârşite când bătrâna i-a chemat pe cei doi şi le-a spus:
- Copii, astăzi trebuie să plec.
Tinerii nu se gândiseră niciodată că s-ar putea întâmpla una ca asta şi au început să se văicărească:
- Măicuţă, măicuţă, spune-ne cu ce am greşit faţă de tine, sau suntem prea săraci? Cu ce te-am supărat, de vrei să pleci?
Bătrâna a dat din cap şi le-a răspuns:
- Nu mai vorbiţi prostii, copii! Alături de voi, zilele amare mi se par ca mierea. Supărată să fiu şi alături de voi îmi găsesc liniştea. Dar, copii, nu pot să mai rămân la voi şi astăzi va trebui să plec.
Liu Ciuntien a mai încercat o dată s-o oprească:
- Măicuţă, dacă pleci, casa noastră va fi goală. Spune-ne cel puţin unde să te căutăm.
Cu lacrimi în ochi, nevasta acestuia a spus:
- De trei ani de zile am trecut împreună şi binele si răul. Acum, dacă pleci, noi ce-o să ne facem?
Bătrâna s-a gândit ce s-a gândit şi a zis:
- Copiii mei, eu oricum trebuie să plec. Aduceţi-mi o bucată de pământ de la rădăcina copacului şi vă voi face un chip ca al meu. Atunci când vă va fi dor de mine, să priviţi chipul.
Văzând că nu mai au cum s-o oprească pe bătrână, au săpat la rădăcina copacului şi au scos o bucată de pământ moale pe care i-au dat-o acesteia. Bătrâna a început s-o frământe murmurând: „Am stat trei ani în casa lui Liu Ciuntien. N-am ce să le las drept amintire decât o păpuşă de lut care să scuipe galbeni".
Bătrâna s-a făcut nevăzută, iar păpuşa a început să scuipe bani. Abia atunci au înţeles ei că bătrâna fusese un duh. Viaţa în casa lor a devenit din ce în ce mai îndestulătoare. Vecinii de la răsărit au început să se mire. înainte, socotind că familia lui Liu Ciuntien e prea săracă, n-au catadicsit să le facă vreo vizită. Acum, însă, din te miri ce găseau motiv să-i viziteze. Într-o zi, după ce iscodiseră cu privirea peste tot, au dat cu ochii de păpuşa de lut care scuipa bani. Curioşi, au întrebat:
- De unde aveţi minunea asta?
Liu Ciuntien, care nu minţea niciodată, i-a spus tot adevărul. Uang Iufeng s-a întors acasă şi împreună cu nevasta au luat o frânghie şi au spânzurat-o pe bătrâna lor Acum erau fericiţi că au o gură mai puţin la masă şi că în curând vor avea şi ei o păpuşă de lut. S-au aşezat în curte şi au început să jelească. Dar erau aşa de prefăcuţi că a început să bată vântul care le lua cuvintele, iar soarele s-a îngălbenit de mânie. Păsărica din dafin văzuse şi auzise tot. Supărată, şi-a deschis ciocul şi, nemaivrând să asculte plânsetul prefăcut, a zburat din copac drept către duhul pădurii.
Vântul bătea din ce în ce mai tare şi păsărica abia mai putea să zboare. Cu greu a ajuns la dafin şi s-a aşezat pe o crenguţă, dar vântul a zvârlit-o şi păsărica a început din nou să zboare. Apoi s-a prins din nou de o ramură, dar vântul a frânt ramura şi a smuls penele păsăricii. A încercat să se agaţe de iedera din copac, dar şi aceasta îşi strânsese ramurile. Vântul a aruncat-o dintr-o parte în alta, apoi, deodată, a simţit că a căzut, dar nu avea nici o durere; o prinsese în braţe duhul pădurii. Cu blândeţe, duhul a certat-o:
- Păsărică, de ce zbori pe vântul ăsta? Ce treabă grabnică te-a trimis la mine? Ştii bine că i-am făcut fericiţi pe cei doi tineri cumsecade. Acum ce mai vrei?
În grabă mare păsărica a spus:
- Bătrâne duh, sunt supărată de nu-mi văd capul. Am venit într-un suflet să-ţi spun ce am mai văzut, şi când vei afla n-ai să mă mai cerţi. Şi i-a spus tot ce mai văzuse şi ce mai auzise.
Tăcut, bătrânul a încruntat din sprâncene ca şi când ar fi plănuit ceva, apoi, într-un târziu a spus:
- Orice ai spune, păsărică, eu nu pot să cred că în lume există asemenea oameni.
- Dacă nu mă crezi, du-te şi-ai să vezi cât sunt de răi şi de lacomi.
Duhul a făcut o mişcare şi s-a prefăcut iarăşi într-o bătrână slabă şi peticită. Apoi a spus:
- Uite, păsărica, mă duc să văd.
Uang Iufeng şi nevastă-sa, după ce-şi îngropaseră mama, aşteptau să se ivească bătrâna sfântă şi ba mai vărsau o lacrimă, ba îşi mai aruncau privirea pe drum, în aşteptarea bătrînei. Dintr-o dată a apărut din mijlocul unei vântoase o bătrână care s-a oprit în dreptul porţii lor.
Nevasta lui Uang Iufeng tocmai se pregătea s-o alunge când acesta a oprit-o amintindu-şi că păpuşa de lut care scuipa galbeni din casa lui Liu Ciuntien semăna leit tu această bătrână. El i-a spus:
- Bătrânico sfântă, vino în casă la noi şi ai să primeşti mâncare mai bună decât în casa lui Liu Ciuntien. Bătrâna a dat din cap şi a răspuns:
- Nu sunt o bătrână sfântă cum îţi închipui, sunt o biată bătrână săracă, fă-ţi pomană cu mine şi dă-mi un castron de orez să-mi potolesc foamea.
Nevasta lui Uang Iufeng a intrat în casă să aducă mâncarea mormăind: ,,De unde naiba s-a mai ivit şi pacostea asta de bătrână pe care acum trebuie să o tratăm ca pe o sfântă?" Şi a început să caute până a găsit nişte orez care era pregătit pentru porci şi i l-a dat bătrânei.
Uang Iufeng a zis:
- Bătrânico, la vârsta asta n-ar trebui să mai umbli.
Iar bătrâna a răspuns:
- N-am pe nimeni pe lume, ce să fac? Unde oi cădea, acolo oi muri şi gata.
Auzind spusele bătrânei, Uang Iufeng s-a bucurat nespus, găsind în ele asemănare cu răspunsul dat lui Liu Ciuntien, apoi plin de sine a adăugat:
- In casa noastră avem destule camere, rămâi să locuieşti la noi.
Fără să scoată o vorbă, bătrâna a intrat în curte cu Uang Iufeng. Era ora mesei şi-n fiecare zi la această oră cei doi se ospătau în toată legea. Au dus-o pe bătrână într-o cameră goală, iar ei s-au aşezat la ospăţ, apoi i-au dus şi bătrânei ce mai rămăsese de la masa lor.
Astfel a mâncat bătrâna prima masă. La fel şi cea de-a doua. Cei doi aşteptau cu nerăbdare. Nevasta lui Uang i-a spus acestuia:
- Vezi să n-o hrănim degeaba pe amărâta asta de bătrână.
Uang Iufeng s-a gândit ce s-a gândit, apoi bătând din palme a zis:
- Bun, m-am gândit la ceva!
Auzind despre ce este vorba, nevastă-sa s-a bucurat. Apoi s-au furişat în camera bătrânei. Bătrâna adormise deja, dar ei au trezit-o şi i-au spus:
- Bătrânico, dacă într-adevăr eşti bătrâna sfântă pe care o aşteptam, fă-ne un om de lut care să scuipe bani şi vom avea grijă de tine trei ani.
Speriată, bătrâna s-a trezit şi n-a scos nici un cuvânt. De ciudă, nevasta lui Uang Iufeng a început să ţipe:
- Ţi-am spus că este o nenorocită de bătrână, dă-o afară îndată!
Bătrâna nu s-a speriat şi râzând le-a zis:
- E timpul să plec, du-te şi adu-mi nişte lut de sub copac, că n-o să ne mai vedem, şi vreau să. vă las o amintire.
Bucuroşi, cei doi au alergat şi au adus lut, iar bătrâna a modelat o figură zicând:
- Am locuit aici până la miezul nopţii, iar acum la plecare le dăruiesc figura de lut pe care o va chema Viespea. Şi s-a făcut nevăzută.
Figura semăna şi cu Uang Iufeng şi cu nevasta lui. Când a deschis gura, a ieşit o viespe lungă de trei degete care a început să bâzâie prin cameră. Viespea i-a înţepat pe cei doi şi pe faţă şi pe trup, încât se tăvăleau pe jos de durere. Şi i-a înţepat, şi i-a înţepat până ce tot trupul li s-a umplut de umflături, iar ei se rugau de iertare şi se tăvăleau şi poate s-or mai tăvăli şi astăzi.