PARTEA ÎNTÂI
I.
TOCMAI ÎMPLINISEM OPTSPREZECE ani când un accident îngrozitor m-a lăsat orfană, dezlegându-mă brutal de toate legăturile. Mă credeam distrusă pentru totdeauna, dar pe urmă – o vitalitate a animalului din noi – firea mea robustă a învins. Asta a început printr-o foame bruscă şi violentă. De câtă vreme nu mai înghiţisem decât un gât de lapte şi nu mai ronţăisem decât puţină ciocolată? Acum, simţeam foamea. O foame sfâşietoare, dureroasă. Rămăsesem în casa mare, goală de moarte, numai cu o servitoare bătrână. Dar, pe moment, foamea alungase din mine orice alt sentiment. Groaza mea faţă de prezent, spaima în faţa viitorului slăbiră când, la bucătărie, m-am aruncat asupra a tot ceea ce-mi cădea în mână. Ghiftuită, am dormit în sfârşit, pe săturate. Dar, vai! A doua zi coşmarul a reapărut aidoma ca în ajun. Cu chipul înfundat în pernă, îmi imaginam maşina răsturnată, revedeam trupurile mutilate. Scăpasem din acea catastrofă printr-o minune. Refuzasem să-mi însoţesc părinţii – care-l luaseră atunci pe fratele meu mai mic la o expoziţie la Strasbourg – nevrând să lipsesc de la acea mică reuniune care ne aduna în fiecare joi, pe prietenii mei şi pe mine, când la unul când la altul. Timpul uscat şi însorit ne ispitise în ziua aceea să facem o plimbare înainte de masă. O luarăm spre câmp. Fâşii de zăpadă mai stăruiau pe brazdele unde corbii ţopăiau greoi. La apropierea noastră, păsările zburară în crengile cireşilor de pe marginea drumului. Dintr-o dată unul dintre ei se năpusti spre mine, scoţând un croncănit urât.
Aripile lui îmi atinseră toca de blană; am rămas uluită în mijlocul prietenilor mei, ei înşişi impresionaţi. Ne-am întors din drum. În timp ce ceilalţi îşi recăpătaseră veselia, eu nu mă puteam scutura de o presimţire ciudată. Ne-am întors în clipa în care servitoarea întindea pe faţa de masă brodată cu flori de câmp tradiţionalul kugelhopf şi turna în vechile ceşti de Strasbourg laptele mustos. Mirosul cafelei se răspândise în aer. După masă am trecut în salon. Lămpile înalte îşi cerneau lumina blândă. Jeraticul licărea în dosul portiţei de la soba de porţelan. Grupaţi în jurui pianului, ascultam valsurile pe care Cathy Lehman le cânta punând în ele tot romantismul ei şi vorbeam despre flirturile noastre, în ziua aceea despre un locotenent care la ultimul bal făcuse senzaţie. Ofiţerii germani nu existaseră niciodată pentru noi şi entuziasmul de a vedea o uniformă franceză încă nu se potolise.
— M-a întrebat o mulţime de lucruri despre tine, îmi raportă Maria Benner. Domnişoara Erhardt e la fel de frumoasă ca şi mama ei, dar are în plus contrastul ochilor violeţi şi al părului negru, mi-a spus el.
— Să consultăm oracolul, propuse fata care era gazdă. Pianul fu părăsit şi cărţile de jos, întinse pe masă. Odile, căreia noi îi spuneam Didela, ştia să le manevreze ca o bătrână ghicitoare. Când mi-a venit rândul, m-am temut de nu ştiu ce prezicere. Dar cărţile mele erau bune şi-mi făgăduiau o căsătorie din dragoste. Prietenii mă părăsiseră în clipa în care, ajunsă în faţa uşii de la intrare, am vârât cheia în broască. Am găsit coridorul, scările cufundate în întuneric. Am strigat servitoarea, dar în casă nu s-a mişcat nimeni. Şi iată că în strania tăcere a sunat telefonul. O linişte ciudată mă cuprinse în timp ce ridicam receptorul.
— Alo, alo, domnişoara Erhardt! Aici Hôtel-Dieu din Strasbourg. Fiţi curajoasă, domnişoară. Un accident. Părinţii dumneavoastră sunt grav răniţi.
N-am putut auzi mai mult, telefonul mi-a căzut din mână.
Neamuri depărtate, venite la înmormântare, cerură să se ocupe de mine. Le-am respins propunerea. Orice dovadă de compasiune îmi era de nesuportat. Înclinarea mea către singurătate, indiferenţa pe care o arătam tuturor lucrurilor îl neliniştiră pe medicul care mă cunoştea de mică. Vorbi de o şedere într-un sanatoriu. Această ameninţare îmi dădu forţa de a reacţiona. Am înţeles că nu mai puteam să rămân multă vreme în această casă bântuită de amintiri care mă sfâşiau, să înfrunt oglinzile care păstrau reflexul celor trei chipuri atât de brutal smulse dragostei mele. Am înţeles că, dacă voiam să continui să trăiesc, trebuia să fug din acele locuri, unde, înnebunită, nu încetam să pândesc zgomotul unei uşi, să aştept o imposibilă întoarcere.
Trăiam astfel de săptămâni, când, într-o dimineaţă, ieşind din grelele coşmaruri şi fiind pe punctul de a cădea iar pradă chinurilor, privirea mi-a căzut pe globul terestru, pe care, împreună cu bietul meu tată, urmărisem adesea cu degetul liniile fine, roşii, ce-l înconjurau. „Fratele meu e aici.”, spunea el căutând Africa de Sud. La această amintire o idee încolţi în mine. Dacă aş pleca? Moştenirea îmi îngăduia să călătoresc unde voiam. Am sărit din pat, m-am vârât în haina vătuită şi am alergat în salon. Am luat albumul şi, înfierbântată, am întors paginile peste portretele învechite. L-am găsit repede pe cel al unui bărbat cu favoriţi, cu un aer ţeapăn, care sprijinea cu o mână pe umărul unei tinere frumoase. Unchiul meu Jacques şi drăguţa mea verişoară Doris alături de care petrecusem doi ani la Hirondelles, la Geneva şi care locuiau la noi în timpul vacanţelor. Anunţându-le telegrafic nenorocirea mea, ei îmi răspunseseră printr-o scrisoare afectuoasă. Unchiul Jacques locuia la Johannesburg. În tinereţea lui acest frate al tatei emigrase în Ţara Burilor. Acolo făcuse avere şi se însurase cu o olandeză. Ideea unei fugi, a unei evadări posibile, se fixă în mintea mea şi deveni din ce în ce mai puternică. Să plec. Ispita unei apropiate plecări nu mă părăsi. I-am mărturisit totul tutorelui meu care mi-a aprobat planul. Le-am scris rudelor mele îndepărtate. După şase săptămâni am primit răspunsul. Se bucurau de hotărârea pe care o luasem de a veni să trăiesc alături de ei.
