AnnaE
#0

PARTEA ÎNTÂI.

          I.

          O STEA CĂZĂTOARE TOCMAI apare pe cerul noptatic. Îi urmărim cu ochii dâra argintie ca s-o vedem mai apoi dispărând la marginile nopţii. Apariţie, dispariţie. Imagine impresionantă a vieţii omeneşti. Fiecare fiinţă, fiecare suflet nu e oare o lumină a cerului? Fiecare chip, fiecare privire nu luminează lumea, nu lămureşte marele mister al fiinţei? Aidoma stelei pieritoare, viaţa se iveşte brusc din tenebre, odată cu primul strigăt al noului născut, ca să traseze mai apoi minunata curbă ascendentă a tinereţii până la acel punct din spaţiu care marchează apogeul, punct variabil pentru fiecare ins, după care pieritoarea lumină a vieţii se va cufunda în genunea de nepătruns a morţii.

          Viaţa se iveşte brusc din tenebre.

          Doctorul Knut Yvarsen ţinuse să-şi ajute el însuşi nevasta să nască, pe gingaşa, pe delicata şi languroasa Ingrid. Copilul veni pe lume cu un strigăt strident.

          — Câtă putere. Murmură tatăl emoţionat, întinzându-l moaşei care-l asista.

          Mai târziu, când mama noului născut se linişti după durerile crâncene, Knut Yvarsen se aplecă spre ovalul lipsit de sânge al chipului ei şi-i şopti:

          — E băiat kära du1.

          Un surâs rătăci pe buzele aproape copilăreşti ale lui Ingrid, o roşeaţă abia vizibilă îi coloră obrajii.

          — E frumos? Întrebă ea dintr-o răsuflare.

          — Ai să-l vezi imediat, cântăreşte mai bine de douăsprezece livre.

          — Va fi voinic ca tine, Knut, când va fi mare?

          — Un stejar, sunt convins!

          — Deci suferinţele mele n-au fost zadarnice.

          — Ai să-ţi recapeţi în curând puterile. În privinţa asta i-am şi dat unele sfaturi devotatei noastre Ane Mette: odihnă totală pentru stăpâna dumitale, însoţită de un regim alimentar foarte îmbelşugat. Uite, că-ţi şi revin culorile în obraji.

          — Nu cumva ăsta e un simptom de febră?

          — Nici pomeneală!

          Umbrele tristeţii şi resemnării trecură prin marii ochi albaştri ai fragilei fiinţe.

          — Nu-s prea sigură de asta. Suspină ea.

          — Nu mai ai încredere în mine, kära du? Îţi vorbeşte medicul şi nu soţul.

          Tânăra femeie clătină imperceptibil din cap.

          — Eşti prea bun, Knut, n-ai să-mi spui niciodată adevărul. Încercă să se sprijine în coate. Cum o să-i spunem?

          — Tu hotărăşti, dragă Ingrid.

          — Mi-ar plăcea să poarte numele tatii.

          Gânditor, Knut Yvarsen se îndreptă spre fereastră şi-şi rezemă fruntea de geamul rece.

          — Jan, zise el, deci se va numi Jan.

          Soţia lui îl fixă cu ochi strălucitori.

          — Nu eşti de acord?

          — Cum să nu fiu de acord? Zise el. Jan Yvarsen.

          Doctorul se întoarse spre nevastă-sa.

          — Numele e foarte frumos, are ceva bărbătesc şi totodată melodios.

          Un tremur uşor al vocii îi trădă intensa emoţie. Fiul meu. Jan Yvarsen!

          Ingrid se lăsă încetişor să cadă pe pernă.

          — Cât eşti de fericit. Murmură ea pe un ton încântat, eşti de copleşit.

          — Avem un fiu, kära du! E minunat!

          — Să-i dorim toată fericirea posibilă!

          — Nu mă tem de nimic pentru el! Strigă Knut Yvarsen. Va creşte mare, puternic, frumos, generos, inteligent! Vom fi mândri de el!

          Dar în sinea ei soţia lut Knut Yvarsen simţea o imensă tristeţe. Căci instinctul îi spunea că nu-şi va vedea crescând fiul care-i răpise toată vlaga. Sigur, era în culmea fericirii că putuse să-i dăruiască un băiat omului pe care-l iubea atât de mult. Da, satisfacţia ei era dintre cele mai intense, iar încântarea ei, reală. Totuşi o teamă de nespus îi frângea inima. Membrele îi erau inerte, ca şi paralizate şi i se părea că trupul îi fusese golit de toată substanţa lui. Oboseala care o zdrobea era de neînvins, definitivă, letargică. Şi-i plăcea atât de mult viaţa! Primăverile la Tjorpa cu proaspetele miresme ale unei naturi în floare! Râurile limpezi ce coborau colinele şerpuind printre mesteceni, carpeni şi brazi! Aerul îmbălsămat de mirosul răşinii şi al mierii din marile păduri tăcute! Acoperişul roşu al unei ferme întrevăzut în adâncimea unei vâlcele şi ivindu-se încet, încet dintr-o masă de ceaţă! Cu ochii închişi, Ingrid visa, voia să trăiască. Vedea un fluture cu aripile aurite aşezat pe paloarea unui crin; pajişti semănate cu bumbi de aur şi cu margarete coborând către un sătuc cu căsuţe fercheşe de cărămida trandafirie. O alee înflorită de păducei, bobiţel şi căline, împodobite cu miriadele de diamante ale aurorei; stânci cu panaşe de brazi înclinându-se peste oglinda albăstruie a unui lac; un stol de lebede sălbatice desenându-şi triunghiul pe imensitatea translucidă a cerului din Nord. Auzea fâşâitul unei sănii lunecând pe strălucitoarea albeaţă a unui peisaj de iarnă; cântecul păsărelelor ascunse prin frunzişul vreunui boschet legănat încetişor de adierea vântului din zori; nechezatul vesel al unui mânz zburdând în verdele şi mai vesel al unei câmpii; clopotele de duminică, lansându-şi, la ţară, chemarea, strigătul lor dătător de speranţă. Dar vedea mai ales odaia cea mare de la Tjorpa, auzea vocea de bas a soţului ei.

          Odaia cea mare de la Tjorpa. Pereţii erau îmbrăcaţi în lemnărie rustică de stejar. Lampa, la care se puteau aprinde cincizeci de lumânări, şi sfeşnicele aşezate pe lunga şi impozanta masă dreptunghiulară erau şi ele tot din lemn. De o înaltă calitate artizanală, mobilele aveau un caracter atemporal, atestau o opoziţie tenace la vibraţiile modei şi ale gustului; pianul Pleyel, pe care mama lui Knut îl comandase special la Paris; fotoliile largi, tapiţate, invitând la odihnă şi la destindere; bufetul lucrat cu migală, ale cărui închizători erau întotdeauna lustruite cu grijă de Ane Mette; cufărul greoi, sculptat în mod cam naiv, care venea de undeva de prin secolul al XIII-lea, măsuţele şi gheridoanele do mozaic dispuse ici şi colo, pe care, în vase de cristal şi de faianţă, se aflau în permanenţă flori, cât ţinea vara: în sfârşit, trei vitrine înalte şi elegante unde stăteau alături minuni nemaipomenite de argint şi de cristal, de cositor şi de aur. Un perete întreg era ocupat de un şemineu monumental, îmbrăcat în marmoră cenuşie vărgată cu albastru şi verde; suporturile pentru buşteni se asemuiau cu prorele drakarurilor, amintind de nişte strămoşi îndepărtaţi, vikingii.

          După masa de seară, bărbatului ei îi plăcea să stea la taifas cu ea în faţa focului din cămin care lumina odaia. Buştenii groşi, rotunzi şi zgrunţuroşi ardeau zbicindu-se şi trosnind, aruncând lungi şi tremurătoare dâre roşii peste careurile mari, albe şi negre, ale podelei, în timp ce odaia vastă se umplea de mirosul suav al răşinii ce îmbălsăma pădurile Suediei. Afară, vântul nordului, izbea în rafale zăpada în obloanele ermetic închise. Vara, îşi terminau seara pe terasă, aşezaţi confortabil în fotoliile de lemn de palmier, întorşi cu faţa spre frunzişurile în care piereau ultimele lumini ale amurgului. Knut îi vorbea întotdeauna ca unei confidente dragi, îşi deschidea inima, îi dezvăluia dificultăţile întâmpinate peste zi, din clipa în care plecase în zori, ca să-şi facă rondul pe la bolnavi, în faetonul uşor la care era înhămată o iapă albă. Îi descria viaţa ţăranilor, ei, care-şi petrecuse toată tinereţea la Stockholm într-un cadru molcuţ şi înstărit al unei vechi case burgheze sau îi povestea vreun accident survenit în vreo exploatare forestieră.

          — Mă aflam la Troelle, începu el odată, pentru un caz de pojar, când un tânăr se năpusti spre mine ca să mă roage să mă duc de urgenţă în pădurea lui Karl Andersson. Un tăietor de lemne fusese zdrobit de un copac! Omul mai trăia! Nu era nici un minut de pierdut!

          — Nenorocitul!

          — I-am spus băiatului să urce alături de mine şi să mă conducă la locul accidentului. Pădurea Andersson e pe o coastă de deal şi drumurile sunt foarte înguste. Abia am putut trece cu faetonul!

          — Cred că biata iapă a fost supusă la nişte eforturi serioase.

          — Animalului ăstuia îi plac piedicile. Dar până la urmă am fost obligaţi să părăsim trăsura şi să ne continuăm drumul pe jos. Între timp, tânărul meu însoţitor m-a informat că era vorba de un om de vreo cincizeci de ani, însurat şi tată a şase copii.

          — Ce nenorocire!

          — Da, totul era într-adevăr foarte deprimant. Când, în sfârşit, am ajuns, tăietorul de lemne scotea nişte gemete cumplite, care-ţi sfâşiau inima. Sunt totuşi obişnuit cu durere, dar în acel loc, vezi tu, m-am simţit zguduit.

          — Cum s-a produs accidentul?