I.
SPRIJINITĂ ÎN COATE, LA FEREASTRA deschisă spre cerul ţintuit de stele, Thérese retrăia filmul extraordinar al acelor ultimi ani: singură pe lume, îşi părăsise Alsacia natală, ca să se ducă în Africa de sud la nişte rude pe care nu le văzuse niciodată. În cabina navei ce urma s-o ducă departe, descoperise caietele ce-i revelau o dramă, tentativa de asasinat comisă de o frumoasă suedeză, ca să-l recucerească pe omul pe care-l iubea, abandonând cu sânge rece, în Veld, pe soţia acestuia. Ide, pe care-o credeau moartă, sfâşiată de fiare, se întorsese la căminul ei, graţie Théresei, apoi se stinsese. Sigrid fugise. Thérese, devenită infirmieră, surprinsese în ea un sentiment de entuziastă admiraţie faţă de prestigiosul doctor Yvarsen. Thérese nu putea şi nu voia să renunţe la amintirile legate de el. Chiar şi astăzi, după doi ani de despărţire, mai avea în urechi sunetul vocii lui; îşi amintea de culoarea ochilor săi, de felul cum fuma, de mişcarea mâinii, când şi-o trecea prin frumoasa lui chică blondă. Fiecare zi petrecută alături de el, la spital sau acasă, o făcea să-şi aducă aminte de cele mai mici amănunte. Thérese nu făcea din dragostea ei pentru Jan Yvarsen o obsesie, dar nici nu încerca să renunţe la ea. Măritată, nu roşise din pricina acestui cult ciudat, căci fericirea senină, liniştită, pe care soţul ei i-o dăruia în fiece minut, nu i-o datora doctorului Yvarsen? Dar Corsen, la rândul lui, nu-şi datora fericirea tot lui Jan? Într-o zi, Yvarsen venise la el în vizită însoţit de Thérese. Fericirea, intrată pe uşă odată cu el, se prevedea solidă, eliberată de orice spaimă, limpede ca apa. Ce-i trebuia mai mult? Trecuseră două ierni şi două veri de când James Corsen făcuse din ea stăpâna paradisului. Casa pe care Thérese, încă de la prima vizită, o comparase cu un vast şi elegant pachebot, plutind pe oceanul Veldului, era prevăzută cu tot confortul. Totul în această casă respira curăţenia. Thérese respectase stilul olandez, bogat şi confortabil, al imensei săli principale, dar în balconul cu geamuri îşi impusese gustul ei în privinţa confortului. Doctorului îi plăcea să-şi fumeze ţigara intr-unul din imensele fotolii de piele, pe care soţia lui le aşezase ici şi colo, ca nişte mici refugii, ca nişte oaze ale odihnei.
— Aceste fotolii te silesc să fii optimist, zicea încântat James Corsen, a cărui fire, ca să spunem adevărul, nu era niciodată posomorită.
Pereţii cabinetului de lucru al doctorului erau în întregime ascunşi sub rafturi de stejar de culoare deschisă. Cititori avizi, cei doi soţi primeau cu regularitate din Europa cărţi în mai multe limbi. Rare erau serile care să nu fie consacrate discutării unui roman nou apărut. Doctorul îşi privea tandru tânăra soţie, încântat de inteligenţa ei şi de acea patimă pe care-o punea ca să ghicească taina unor suflete. La rândul lui, măcar că nu mai profesa, era la curent cu descoperirile ştiinţifice şi cu evoluţia medicinii şi chirurgiei. Thérese şi soţul ei nu discutau despre trecut decât ca să evoce ceasurile de lucru în comun. Thérese nu uita suferinţele şi mizeria unor fiinţe mai puţin favorizate de soartă.
— Tihna, spunea ea, nu-i întotdeauna o minune, dar este o binecuvântare, pentru care nu oboseşti niciodată să mulţumeşti cerului.
În doi ani nu sosiră decât două scrisori de la doctorul Yvarsen. În prima, le istorisea în amănunt cum se instalase în Suedia. Doctorul conducea la Stockholm o mare clinică. Munca înverşunată părea să fi devenit unicul lui scop în viaţă. Le vorbea de asemenea despre draga lui nevastă, despre moartea ei. În prima scrisoare spunea: „Dragii mei, Trebuie să-ţi accepţi soarta fără să faci din nenorociri o disperare. Răspunderile care-mi revin mi-au dat puterea să trăiesc. Ide rămâne pentru mine nepieritoare, iar amintirile sunt ca nişte parfumuri pe care le respiri doar în ceasul când gândul se desprinde de preocupările zilnice. Munca e o lege sacră, mă supun ei, sunt absorbit de ea. Mă aflu foarte departe, dar ştiu că mormântul Idei trebuie să fie adesea plin de flori aduse de mâinile voastre tandre şi atente. Vă scriu din odaia mea. Pe birou se află fotografia scumpei mele soţii şi a micului nostru Nils. Pun zilnic flori lângă ele şi răsfoiesc adesea albumul în care revăd zilele noastre fericite.
Mă gândesc la voi, la tot ceea ce-am trăit laolaltă. Nădăjduiesc că duceţi o viaţă plăcută şi blândă în frumosul vostru Paradis. Eu mi-am regăsit pustiurile de zăpadă. Mi-e dragă austeritatea lor şi, când timpul îmi îngăduie, plec singur în lungi plimbări pe schiuri. Daţi-mi veşti despre voi, povestiţi-mi viaţa voastră zilnică în acea ţară pe care am iubit-o atât şi de care mă leagă atâtea amintiri.”
A doua scrisoare, prin care le trimitea urări pentru noul an şi pentru cel de-al doilea an al şederii lor în Veld, păstra tonul melancolic al primei. Simţeai totuşi în ea o anumită resemnare curajoasă. Le anunţa moartea mătuşii Brita şi instalarea lui în casa părintească, din care ea nu avusese decât uzufructul. Despre el însuşi, despre activitatea lui dădea prea puţine amănunte, dar faima sa făcuse înconjurul globului. În numeroasele reviste medicale şi ştiinţifice pe oare James Corsen le cerceta cu regularitate, lucrările doctorului Yvarsen se bucurau de multă autoritate. Thérese păstra în sertarul ei cele două scrisori preţioase. Ştia pe dinafară fiecare frază. Scrisul lui nu se schimbase, ferm şi solid aşternut ca un reflex al unei inimi tari, al unui suflet mândru. Niciodată Jan Yvarsen nu făcuse aluzie la Sigrid, frumoasa şi criminala lui verişoară. Ce se întâmplase cu ea? Sigur că murise, din moment ce era singurul moştenitor al mătuşii Brita.
Paradisul îşi justifica, pe deplin numele. Se părea că tuturor fiinţelor care locuiau acolo le era proprie seninătatea. Thérese avea o cameristă a ei, Betty, o matroană căreia nu-i scăpa nimic, care dădea răspunsuri amuzante şi era de un mare devotament. Betty era plină de atenţii faţă de tânăra femeie. Nici o lady, după părerea ei, n-o egala în frumuseţe, în blândeţe şi în bunătate pe cea căreia în fiecare dimineaţă îi pieptăna părul castaniu şi mătăsos.
— Sunteţi toată familia mea, îi spunea ea Théresei, nu vă am decât pe dumneavoastră pe acest pământ şi nu vă iubesc decât pe dumneavoastră.
