PARTEA ÎNTÂI.
I
— TU, CE SPUI, THÉRESE? Eu aş propune să lăsăm maşina aici şi să urcăm pe jos până în oraşul vechi.
Thérese se întoarse spre soţul ei, surâzând:
— Sigur, răspunse ea cu glasu-i plăcut şi plin de căldură, să mergem pe jos, ca doi tinerei, fiindcă astăzi îmi simt inima ca la douăzeci de ani! Şi apoi, va fi mult mai pitoresc şi mai interesant.
Jan se aplecă spre soţia sa şi o sărută.
— Ce plăcută e viaţa alături de tine, Thérese, murmură el. Privirea ta luminoasă şi surâsul tău senin sunt pentru mine apa vie a tinereţii. Alături de tine nu mă simt câtuşi de puţin bătrân. Îşi înălţă capul şi adăugă, cu un aer gânditor: Când eşti lângă mine, am impresia că timpul şi-a oprit în loc opera lui nimicitoare. Da, draga mea, alături de tine viaţa mi se pare un veşnic şi luminos prezent.
— Cât lirism! Strigă Thérese, râzând.
— Poţi să nu devii liric sub cerul Italiei?
— Da, spuse Thérese coborând din maşină, e o ţară minunată, îi simţi în permanenţă poezia.
După ce se asigură că toate portierele maşinii erau închise, Jan o porni după Thérese care şi ajunsese pe podul Roya, de unde privea, cu admiraţie, colina pe care se etalau casele şi bisericile cetăţii medievale din Vintimillia.
— Minunat! Strigă el. Şi când te gândeşti că, pentru majoritatea turiştilor, Vintimillia nu e decât un oraş dea frontieră, unde doar schimbi trenul, cumperi vederi şi bei primele vinuri italieneşti!
— Nu toată lumea se interesează, ca noi, de vestigiile trecutului şi de pietrele astea vechi!
— Totuşi, spuse Jan visător, crezi că există vreun limbaj mai elocvent şi mai emoţionant de cât cel al vechilor monumente înnobilate de patina timpului?
O jumătate de oră mai târziu, după ce urcaseră colina pe nişte străduţe înguste numite sestieri, mărginite de case împodobite cu arcade, Jan şi Thérese ajunseră în mica piaţă ce se afla în faţa bisericii Sfântul Mihail.
— Ce minunăţie! Spuse Thérese, încântată.
— Da, întări Jan, iată-ne în prezenţa unei capodopere a celei mai pure arhitecturi romane.
— Din ce epocă?
— Secolul XI, sfârşitul secolului al XII-lea, poate chiar începutul secolului al XIII-lea.
— Crezi că am putea-o vizita?
— Bineînţeles, cu atât mai mult cu cât trebuie sa alba şi un ghid.
Ghidul – om de vreo cincizeci de ani – foarte cultivat, şi cave vorbea o italiană clasică, se arătă foarte bucuros să le înfăţişeze toate comorile bisericii.
— Veţi vedea că această biserică e remarcabilă din multe puncte de vedere, începu ei. Din păcate, nu e prea cunoscută şi mai ales peste hotare.
— Într-adevăr, spuse Jan, n-am văzut-o menţionată în nici o lucrare de artă romană.
— O lipsă de neiertat, signor. Priviţi bolta!
— Ce desen precis şi sobru.
— Apogeul artei romane, apogeul, signor.
— Şi cele doua jgheaburi uimitoare, care slujesc de agiazmatar? Se interesă Thérese. De unde provin?
— Vedeţi cuvintele gravate pe ele, signora? Se unul, puteţi citi: Augustus, iar pe celălalt Antonius Pius.
— Numele a doi împăraţi romani, spuse Jan.
— Bravo, signor, bravo! Aceste jgheaburi – cum le spune signora – sunt de fapt nişte stele dedicate celor doi împăraţi şi care fuseseră înălţate în vechiul templu păgân ce se afla odinioară aici.
— Cui îi era consacrat, acel templu?
— Lui Castor şi Polux, signor.
Aflară că în epoca romană. Vintimillia se afla cu un kilometru mai la răsărit de centrul actual, pe malul râului Nervia. Pe vremea aceea, templul dedicat lui Castor şi Polux se afla pe o colină pustie, unde oamenii nu urcau decât în anumite zile. Mai târziu, când acest cult s-a perimat, primii creştini au amenajat, sub templul ameninţat cu ruina, o criptă.
Jan şi Thérese admirară o frescă de o puritate emoţionantă a liniilor, reprezentând chinurile Sfântului Sebastian şi datorată lui Giovanni Cimabue, maestrul lui Giotto. După care, părăsiră aproape cu regret acea veche biserică, nu înainte de a fi făgăduit ghidului – care li se părură deosebit de atent şi de simpatic – să se întoarcă de îndată ce vor avea prilejul.
Se opriră, câteva clipe, sub portalul luminat de soare.
— Ce vreme frumoasă! Spuse Thérese, cu un entuziasm juvenil. Ce ţară de vis!
Jan o luă de braţ.
— Hai, draga mea, să trecem pe partea cu umbră, uite, în dreapta noastră se află Porta Piemonte; de acolo vom avea o privelişte splendidă asupra întregului ţinut.
— Hai, repede, spuse veselă Thérese.
Jan avusese dreptate: într-adevăr, de la Porta Piemonte se vedea întreaga vale Roya, precum şi munţii sinuoşi, dar totodată ascuţiţi, din Piemont. Thérese se simţea copleşită.
— Ziua asta măreaţă e cel mai frumos dar pe care mi l-ai oferit de când suntem împreună, şopti ea la urechea lui Jan, strângându-se lângă el.
