PARTEA ÎNTÂI.
I.
NELINIŞTIŢI, CURIOŞI, NEGRII SE grăbeau către coliba bătrânului Sammy.
— Nu vă apropiaţi! Strigă o voce din mulţime, tocmai şi-a încărcat puşca!
— Puşca?
— Da, ne pândeşte! Va trage în noi!
— Prostii! Nu există om mai paşnic ca bătrânul Sammy.
— Doar ţi-am spus c-a înnebunit.
— Înnebunit?
— Da, din pricina unei nelinişti morbide sau unei obsesii, cum spun medicii. Nu ştiu exact despre ce e vorba.
— Dacă nu ştii, taci din gură!
— Atunci spune tu.
Din mijlocul mulţimii se ridică o voce autoritară:
— Linişte! Here comes the boss. Iată-l pe stăpân.
Foarte înalt, blond, cu chipul bronzat, James Starner se apropie de contramaistrul său care tocmai voia să-i vorbească:
— Ce se întâmplă, Tom? Ce-i cu îmbulzeala asta de oameni?
— Old Sammy a înnebunit, domnule!
— Cum adică?
Negrii se îndepărtară, respectuoşi, din jurul celor doi. Tom arătă coliba:
— Îl cunoaşteţi pe bătrânul Sammy, nu-i aşa, domnule?
— Sigur, e unul dintre cei mai buni lucrători ai noştri.
— Ei bine, iată. Azi după-amiază, Sammy s-a apucat să repare un tractor, împreună cu Bill, tânărul mecanic.
— Îl ştiu, da, şi?
— Dintr-o dată, s-a năpustit asupra lui Bill şi a vrut să-l strângă de gât. Urla cu o voce ascuţită: „Nu vreau să văd pe nimeni în jurul meu! Pe nimeni! Pe nimeni!”.
— Şi pe urmă?
Bill a reuşit să scape din mâinile lui şi l-a ameninţat cu o cheie englezească. Sammy s-a năpustit în coliba lui şi s-a încuiat înăuntru. Şi de atunci urlă întruna.
— Ce spune?
— Că nu vrea să vadă pe nimeni în jurul lui şi că pe primul care va cuteza să treacă prin faţa casei sale, îl va împuşca. Ascultaţi! Îl auziţi?
— Da, îl aud!
Old Sammy vocifera într-un amestec curios de. Engleză şi de dialect local. Ameninţătoarea ţeavă a puştii sale se vedea foarte clar în ambrazura porţii.
— Dacă Jan era aici s-ar fi priceput să-i vorbească, să-l calmeze, murmură James.
— Mister Jan Yvarsen, doctorul? Întrebă Tom.
— Da.
James rămase o clipă pe gânduri: situaţia nu mai putea dura. Old Sammy putea, dintr-un moment în altul, să-şi descarce puşca în orice trecător nevinovat, o femeie, un copil. Trebuia să acţioneze şi încă repede de tot. Îşi şi însuşise trăsătura tuturor membrilor familiei Yvarsen: de îndată ce se iveau unele dificultăţi, vreun pericol, se gândea instinctiv la Jan. Numai că în vremea asta, Jan şi Thérese se aflau în vacanţă, în Franţa, ca şi tatăl şi mama lui James – Tom şi Fanny – care se duseseră să petreacă câteva săptămâni în bătrâna Anglie. Aşa că James rămăsese singurul stăpân. Nu spusese contramaistrul: „Here comes the boss?” Acum, patronul, adică omul care trebuia să-şi asume răspunderile, nu mai era Tom Starner, ci James.
Îşi aminti că tânărul contramaistru negru, isteţ şi capabil, purta acelaşi nume ca şi tatăl său, fiindcă Tom Starner îi fusese naş. James îşi dădu seama că toţi ochii erau aţintiţi asupră-i, că trebuia „să facă faţă”. Hotărârea sa şi fusese luată. Îl îndepărtă pe Tom care voia să-l oprească şi se îndreptă, cu pas ferm şi hotărât, către coliba lui Old Sammy. Auzi paşi în urma lui şi se întoarse. Era Bill, tânărul mecanic negru, care alerga după el.
— Ce vrei? Îl întrebă James. Rămâi lângă ceilalţi. Old Sammy e înarmat cu o puşcă.
Bill era foarte palid şi zise cu glas rugător:
— Don't hurt him, mister James, sir, he doesn't know what he is doing!
Ca toţi negrii, apelase din instinct la fraze biblice.
„Nu-i căşunaţi nici un rău, domnule, nu-şi dă seama ce face!” Şi tocmai Bill spunea asta, omul pe care Sammy era cât pe ce să-l strângă de gât, într-un acces de furie.
Acum James se afla singur în faţa micii bariere care despărţea grădiniţa lui Sammy de drum. Ştia că în acel moment dădea dovadă că era bărbat, ca toţi negrii strânşi grămadă, îl judecau, îi cântăreau.
James îşi trecu braţul pe deasupra portiţei şi trase zăvorul. Zarurile fuseseră aruncate. Acum nu mai putea să dea înapoi, trebuia să înfrunte, cu orice preţ, puşca lui Sammy. În jurul lui, o puzderie de flori roz, galbene şi violete. Căci lui Sammy îi plăceau florile. Grădina sa era cea mai frumoasă din exploatare şi până şi Tom Starner îi invidia unii trandafiri care aveau culoarea smaraldului şi pe care numai el se pricepea să-i cultive. James îi iubea pe negri, aceştia erau cei mai buni prieteni ai săi. Se născuse în Africa: pentru el, Europa era un pământ străin. Camarazii săi de joacă fuseseră negri şi învăţase foarte repede să le stimeze inteligenţa vie şi intuitivă, cunoştinţele asupra plantelor şi animalelor, bunătatea lor înnăscută, candoarea, spontaneitatea. Aşa că Old Sammy nu era un străin pentru el; departe de aşa ceva! Nu-l legănase pe genunchi când fusese un puşti de câţiva ani? Nu Old Sammy îi insuflase dragostea faţă de animale? Căci acest Old Sammy dăduse întotdeauna dovadă de o dragoste fanatică faţă de fiarele din pădure şi din hăţişuri. Nu se spunea în sat că odinioară, cel mai bun prieten al lui Sammy fusese un leu, cu care se întâlnea zilnic, undeva, departe, lângă râul albastru ce şerpuia printre preriile verzi? James nu văzuse el însuşi acea gazelă îmblânzită care trăia în grădina casei sale şi care mânca din mâna bătrânului?
Acum îi reveniseră în minte toate acele amintiri. Legendele pădurii pe care Sammy le istorisea pe înnoptate.
