AnnaE
#0

PARTEA ÎNTÂI.

          I.

          CEI DIN CASĂ O SĂRBĂTOREAU pe Flavie, care adusese pe lume o fetiţă. Jan reuşise să se refugieze în gradină, în dosul unui gard viu de căline; sprijinit cu spatele de un tei secular, stătea nemişcat, visător, cu ochii pe jumătate închişi. Deci familiei Yvarsen i se mai adăugase un membru. Da, copacul creştea, îşi înălţa noi ramuri spre viitor, în vreme ce rădăcinile, din ce în ce mai stufoase, se înfundau tot mai adânc în pământul vieţii. Jan îşi aduse aminte, cu strângere de inimă, de micul Nils, primul lui copil, care se odihnea de atâţia ani într-o criptă din îndepărtatul Transvaal. Primul lui copil. Prima sa reacţie, nemărturisită Idei, fusese o teamă ascunsă, o frică pe care nu şi-o putea explica. Acum însă, odată cu obiectivitatea şi luciditatea vârstei, putea să-şi îngăduie o analiză psihologică în faţa căreia atunci dăduse înapoi. Adevărul e că se văzuse ameninţat, detronat, surghiunit în rândul generaţiilor trecute. Copilul însemna o viaţă nouă, imaculată şi pură, care venea să i-o tulbure pe a sa. „Oricărei curbe ascendente – îşi spusese el atunci – îi corespunde în mod necesar şi una descendentă; deci oricărui urcuş spre lumină, un declin iremediabil”. N-ar fi trebuit mai curând să recunoască, chiar din prima clipă, că viaţa nu se conduce după legi matematice, că ea scapă de sub lanţul rigid al raţiunii reci, că se situează, în realitate, pe tărâmul tainei? Taina profundă, taina nesfârşită a dragostei, genunea ce nu poate fi cercetată, a sufletului omenesc. El, Jan Yvarsen, cutezase să se sperie de ivirea pe lume a primului său copil, îi fusese teamă ca nu cumva această nouă viaţă să-i frângă avântul! Totuşi, se mai ridicase atunci în el şi un alt glas, puternic, cu accente mult mai imperioase: glasul speranţei! Căci, gândindu-se la viitor, omul aude cum ţâşneşte din speranţă izvorul imaculat al bucuriei şi atunci inima – cuprinsă de fiorul aşteptării înflăcărate – presimte armonia dulce şi senină a zorilor acelui timp care n-a sosit încă, a acelor viitoare aurore şiroind de prospeţime şi de lumină. O dimineaţă de mai la marginea unei păduri, sub un cer vast, fremătând de limpezime, cu flori timide, orbite de aurul soarelui; strălucirea boabelor de rouă, ciripitul, parcă vrăjit, ieşit din gâtlejul vreunei păsări tulburate şi mai ales imperceptibila, dar cât de reala tresărire a întregii firi în faţa veşnicului miracol al unei noi zile! Acea dimineaţă de primăvară înflorise odinioară şi în inima lui Jan. Când micul Nils venise, în sfârşit, pe lume, tatăl său se simţise aproape transfigurat.

          Cu o mână distrată, Jan culese o floare şi începu să-i rupă încet, petalele; cu ochii pe jumătate închişi, plutea departe, în timp şi spaţiu, alături de blânda Ide, prima lui soţie şi alături de leagănul încântător ale cărui perdele albe de muselină îşi desfăceau faldurile aidoma unor mari aripi de lebădă, leagăn unde surâdea Nils, primul său fiu, datorită căruia el, Jan, descoperise bucuriile paternităţii. Bucurii de nebănuit! Era ca şi cum traiectoria propriei sale vieţi s-ar fi dedublat brusc, ca şi cum lungul, foarte lungul fir de argint al unui viitor luminos s-ar fi adăugat panglicii luminoase a drumului său terestru. Se născuse din el, Jan, o nouă conştiinţă, un nou suflet! Prezenţa sa pe lume devenise parcă mai bogată, mai intensă. Dar şi ce durere îngrozitoare când micul Nils murise răpus de boala necunoscută! Chiar şi acum după atâţia ani, Jan mai simţea şocul, disperarea, revolta sa cumplită în faţa ineluctabilului pe care, cu toată ştiinţa sa, nu-l putuse împiedica.

          Mai târziu, ori de câte ori o nouă naştere binecuvânta familia Yvarsen, Jan încerca acelaşi sentiment de bucurie, dar totodată şi de sfâşiere: în toiul bucuriei suverane, ameţitoare pe care i-o prilejuia tresărirea pură a unei fiinţe chemate la viaţă, în toiul înflăcărării febrile în care-l arunca miraculoasa apariţie a unei fiinţe născută din dragoste, în toiul nădejdii pe care o aprindea în inima lui privirea limpede a unui copil, nu putea să nu vadă esenţa ultimă şi sublimă a vieţii, nu putea să nu se gândească la moarte.

          Căci orice nouă viaţă e ca un cântec de slavă, ca un imn de bucurie ce se înalţă de pe pământ către bolta cerească. Este prima licărire a zorilor după domnia întunericului, freamătul mugurilor sub soarele proaspăt, strigătul ciocârliei ce se avântă pentru prima oară către imensitatea cerului, suflul irezistibil al puternicului vânt care ia cu sine frunzele uscate, îngăduind gingaşelor fire proaspete de iarbă să răsară, mânzul care se năpusteşte, nechezând de bucurie, către câmpia îmbălsămată de flori, raza de lumină care cade în mijlocul unui luminiş tăcut. Orice viaţă nouă înseamnă, de asemenea, dulcea legănare a spicelor de aur sub adierile dimineţii, acel allegro care izbucneşte după tânguiosul adagio, corabia încărcată cu miraje ce se reîntoarce, în sfârşit, în port, surâsul răscolitor al bătrânei mame care-şi regăseşte, tremurând, fiul, scăpat din grozăviile războiului.

          — Atât de departe de noi, doctore şi atât de visător? Spuse brusc o voce cristalină.

          Jan deschise ochii şi o văzu în faţa lui pe Judith Stiffenacker, tânără, blondă şi seducătoare. Împreună cu soţul ei, Hugo, se afla de mai bine de o săptămână la Tjorpa. Căci, de îndată ce auzise de trecerea prin Suedia a lui Hugo, prilejuită de un turneu de concerte, Jan îşi şi invitase foştii vecini de la Cap-Ferrat. Aflat într-o prestigioasă ascensiune, Hugo devenise unul dintre cei mai iluştri violonişti ai vremii sale. Flavie şi Erling îl cunoscuseră odinioară, la Hamburg, pe vremea când era slujbaş la un armator, simplu contrabasist, cu o înfăţişare misterioasă. Mânat de soarta lui glorioasă, obscurul muzician de odinioară din saloanele burgului german se însurase cu frumoasa americană care, timp de o vară, îi tulburase inima lui Jan. Fiindcă radioasa ei frumuseţe îi amintise de Sigrid, năluca Trollhättanului.

          — Da, insistă Judith, eşti tăcut şi gânditor. Ce se întâmplă cu dumneata?

          Jan schiţă un gest evaziv.

          — O răbufnire a trecutului a ajuns până la mine, zise el.

          — Amintiri melancolice? Regrete?