Teatru radiofonic Albert Camus gasiti aici.............https://latimp.eu/?s=albert+camus
Acţiunea se desfăşoară în palatul lui Caligula. Un interval de trei ani desparte primul act de actele următoare.
ACTUL ÎNTÂI.
Scena I.
Câţiva patricieni, dintre care unul foarte bătrân, sunt adunaţi într-o sală a palatului şi dau semne de nervozitate.
PRIMUL PATRICIAN: Tot nimic.
PATRICIANUL BĂTRÎN: Nimic dimineaţa, nimic seara.
AL DOILEA PATRICIAN: De trei zile, nimic.
PATRICIANUL BĂTRÎN: Cercetaşii se duc, cercetaşii se-ntorc. Dau din cap şi spun: „Nimic”.
AL DOILEA PATRICIAN: Au cutreierat peste tot, nu mai e nimic de făcut.
PRIMUL PATRICIAN: De ce vă-ngrijoraţi dinainte? S-aşteptăm. Poate că se-ntoarce aşa cum a plecat.
PATRICIANUL BĂTRÎN: L-am văzut când ieşea din palat. Avea o privire ciudată.
PRIMUL PATRICIAN: Eram şi eu de faţă şi l-am întrebat ce are.
AL DOILEA PATRICIAN: Ţi-a răspuns?
PRIMUL PATRICIAN: Un singur cuvânt: „Nimic”.
Pauză. Intră Helicon, mâncând ceapă.
AL DOILEA PATRICIAN (tot nervos): E-ngrijorător.
PRIMUL PATRICIAN: Ei, toţi tinerii sunt la fel.
PATRICIANUL BĂTRÎN: Sigur, vârsta le şterge pe toate.
AL DOILEA PATRICIAN: Crezi?
PRIMUL PATRICIAN: Să sperăm c-o să uite.
PATRICIANUL BĂTRÎN: Bineînţeles! Una pierdută, alte zece în loc.
HELICON: De unde aţi scos-o că-l vorba de dragoste?
PRIMUL PATRICIAN: Şi-atunci, ce altceva?
HELICON: Ficatul, poate. Sau simplul dezgust de a da zilnic ochii cu voi. I-am suporta mai uşor pe contemporanii noştri, dacă şi-ar schimba din când în când mutrele. Numai că meniul nu prea se schimbă. Mereu aceeaşi tocană.
PATRICIANUL BĂTRÎN: Eu prefer să cred că-l vorba tot de dragoste. E mai înduioşător.
HELICON: Şi liniştitor, mai ales, cu atât mai liniştitor. E soiul de boli care nu-l cruţă nici pe inteligenţi, nici pe imbecili.
PRIMUL PATRICIAN: Numai că, din fericire, suferinţele nu ţin o veşnicie. Tu ai fi în stare să suferi mai mult de un an?
AL DOILEA PATRICIAN: Eu, nu.
PRIMUL PATRICIAN: Nimeni n-are această putere.
PATRICIANUL BĂTRÎN: Viaţa ar deveni de nesuportat.
PRIMUL PATRICIAN: Pe drept cuvânt. Uitaţi-vă la mine, anul trecut mi-a murit nevasta. Am plâns foarte mult şi apoi am uitat… Din când în când sunt trist. Dar, la urma urmei, nu-l nimic.
PATRICIANUL BĂTRÎN: Natura le rânduieşte bine pe toate.
HELICON: Şi totuşi, când mă uit la voi, am impresia că mai şi greşeşte uneori.
Intră Cherea.
PRIMUL PATRICIAN: Ei?
CHEREA: Tot nimic.
HELICON: Calmi, domnilor, păstraţi-vă calmul. Cel puţin, aparenţele să le salvăm. Doar imperiul roman noi suntem. Dacă noi ne pierdem cu firea, imperiul îşi pierde capul. Or, nu-l momentul, credeţi-mă! Şi pentru început, haideţi la masă, imperiului o să-l meargă mai bine.
PATRICIANUL BĂTRÎN: Chiar aşa, să nu dăm vrabia din mână pe cea de pe gard.
CHEREĂ: Mie povestea asta nu-mi place. Toate mergeau însă prea bine. Acest împărat era desăvârşit.
AL DOILEA PATRICIAN: Da, exact cum trebuie să fie: scrupulos şi lipsit de experienţă.
PRIMUL PATRICIAN: La urma urmei, ce-l cu voi şi de ce vă tânguiţi atâta? Nimic nu-l împiedică să fie tot cum a fost. O iubea pe Drusilla, de acord. În definitiv, era sora lui. Şi-aşa şi e prea mult că şi-o făcuse amantă. Dar să dai Roma peste cap numai fiindcă Drusilla a murit, mi se pare că-ntrece măsura.
CHEREA: Tocmai de aceea. Mie povestea asta nu-mi place, iar fuga lui nu-mi prevesteşte nimic bun.
PATRICIANUL BĂTRÎN: Da, fără foc nu iese fum.
PRIMUL PATRICIAN: În orice caz, interesele statului nu pot admite un incest care ia proporţii de tragedie. Incestul, fie, dar discret.
HELICON: Numai că, ştiţi, vrând-nevrând, incestul face totdeauna şi puţin zgomot. Patul scârţâie, dacă-mi daţi voie să mă exprim aşa. De altfel, de unde aţi scos-o că-l vorba de Drusilla?
AL DOILEA PATRICIAN: Atunci, ce să fie?
HELICON: Ghiciţi. Şi luaţi aminte că-n nenorocire e ca şi-n căsătorie, îţi închipui că alegi, dar până la urmă eşti tu alesul. Asta e, nu poţi face nimic. Caligula e nefericit, dar poate că nici nu ştie de ce! S-o fi simţit prins în capcană şi-atunci a fugit. Nici noi n-am fi făcut altfel. Uite, eu, care vă vorbesc, dacă aş fi putut să-mi aleg tatăl, nu m-aş mai fi născut.
Intră Scipio.
Scena II.
CHEREA: Ce s-aude?
SCIPIO: Tot nimic. Nişte ţărani susţin că l-au văzut ieri noapte, pe undeva pe-aproape, alergând prin furtună.
Cherea revine în mijlocul senatorilor. Scipio îl urmează.
CHEREA: Scipio, au şi trecut trei zile?
SCIPIO: Da. Eram de faţă, însoţindu-l ca de obicei. S-a apropiat de corpul Drusillei. L-a atins cu două degete. Apoi a căzut pe gânduri, întorcându-se pe loc şi a ieşit cu pas liniştit. De-atunci, gonim pe urmele lui.
CHEREA (dând din cap): Băiatului ăstuia prea-l plăcea literatură.
AL DOILEA PATRICIAN: La vârsta lui, e şi firesc.
CHEREA: Dar nu-l de rangul lui. Un împărat artist nu-l de conceput. Desigur c-am avut şi dintr-ăştia, unul sau doi. Oi râioase găseşti peste tot. Dar aceia, cel puţin, au avut bunul simţ să rămână funcţionari.
PRIMUL PATRICIAN: Era mai odihnitor.
PATRICIANUL BĂTRÎN: Fiecare cu meseria lui.
SCIPIO: Cherea, ce putem face?
CHEREA: Nimic.
AL DOILEA PATRICIAN: S-aşteptăm. Dacă nu se-ntoarce, va trebui înlocuit. Fie vorba-ntre noi, nu ducem lipsă de împăraţi.
PRIMUL PATRICIAN: Nu, doar de caractere ducem lipsă.
CHEREA: Şi dacă se-ntoarce prost dispus?
PRIMUL PATRICIAN: Pe cinstea mea, deocamdată tot copil e, aşa c-o să-l facem s-asculte de glasul raţiunii.
CHEREA: Şi dacă rămâne surd la glasul raţiunii?
PRIMUL PATRICIAN (râzând): Ei bine! N-am scris eu, pe vremuri, un tratat despre lovitura de stat?
CHEREA: Fireşte, dacă va trebui! Dar aş prefera să rămân la cărţile mele.
SCIPIO: Pe mine vă rog să mă scuzaţi.
Iese.
CHEREA: S-a şifonat.
PATRICIANUL BĂTRÎN: E un copil. Tinerii se simt solidari.
HELICON: Solidari sau nu, tot vor îmbătrâni odată.
Apare un soldat din gardă.
SOLDATUL: Caligula a fost văzut în grădina palatului.
Ies toţi.
Scena III.
Câteva clipe scena rămâne goală. Prin stânga se strecoară pe furiş Caligula. Privirea îi este rătăcită, e murdar, are părul îmbibat cu apă şi picioarele stropite cu noroi. Îşi duce de mai multe ori mâna la gură. Se îndreaptă spre oglindă şi, de îndată ce îşi vede propria imagine, se opreşte. Mormăie ceva nedesluşit, apoi se aşază în dreapta, cu braţele atârnând între genunchii depărtaţiPrin stânga apare Helicon. Zărindu-l pe Caligula, se opreşte la extremitatea scenei şi-l observă în tăcere. Caligula se întoarce şi-l vede.
Pauză.
Scena IV.
HELICON (dintr-o margine a scenei spre cealaltă): Bună ziua, Căiuş.
CALIGULA (firesc): Bună ziua, Helicon.
Tăcere.
HELICON: Pari obosit.
CALIGULA: Am umblat mult.
HELICON: Da, absenţa ta a durat cam mult.
Tăcere.
CALIGULA: Mi-a fost greu să găsesc.
HELICON: Ce anume?
CALIGULA: Ceea ce voiam.
HELICON: Şi ce voiai?
CALIGULA (la fel de firesc): Luna.
HELICON: Poftim?
CALIGULA: Da, voiam luna.
HELICON: Aha! (Tăcere, Helicon se apropie.) Ce să faci cu ea?
CALIGULA: Ei bine!… E unul dintre lucrurile pe care nu le am.
HELICON: Bineînţeles. Şi-acum, totul e-n ordine?
CALIGULA: Nu, n-am reuşit s-o am.
HELICON: Asta e mai prost.
CALIGULA: Da, de asta şi sunt obosit. (Pauză.) Helicon!
HELICON: Da, Căiuş.
CALIGULA: Gândeşti, pesemne, că sunt nebun.
HELICON: Ştii bine că eu nu gândesc niciodată. Sunt prea inteligent pentru aşa ceva.
CALIGULA: Da. În sfârşit! Dar nu sunt nebun, ba, dimpotrivă, niciodată n-am fost mai chibzuit. Doar că am simţit deodată nevoia de imposibil. (Pauză.) Lucrurile, aşa cum sunt, nu mi se par satisfăcătoare.
HELICON: E o părere destul de răspândită.
CALIGULA: Adevărat. Dar până acum n-am ştiut. Acum ştiu. (Tot firesc.) Lumea, aşa cum e făcută, nu-l de suportat. Iată de ce am nevoie de lună sau de fericire, sau de nemurire, de orice lucru oricât de nebunesc, numai să nu aparţină acestei lumi.
HELICON: E un raţionament logic. Deşi, în general, nu poate fi susţinut până la capăt.
CALIGULA (ridicându-se, dar cu aceeaşi simplitate): Nu ştii nimic. Tocmai fiindcă nu poate fi susţinut până la capăt, nici nu obţii nimic. Dar poate că va fi suficient dacă rămâi, până la capăt, logic. (Se uită la Helicon.) Ştiu ce-ţi trece prin minte. Câtă zarvă pentru moartea unei femei! Nu, nu-l vorba de asta. Mi-amintesc, într-adevăr, că acum câteva zile o femeie pe care o iubeam a murit. Dar ce e iubirea? Un lucru de nimic. Moartea asta nu-nseamnă nimic, ţi-o jur; nu-l decât semnul unui adevăr care face ca luna să-mi fie necesară. E un adevăr foarte simplu şi foarte limpede, oarecum stupid, dar greu de descoperit şi greu de suportat.
HELICON: Şi-n ce constă acest adevăr, Căiuş?
CALIGULA (întors cu spatele, pe un ton neutru): Oamenii mor şi nu sunt fericiţi.
HELICON (după o pauză): Să fim serioşi, Căiuş, e un adevăr cu care oamenii se-mpacă foarte bine. Uită-te în preajma ta! Asta nu-l împiedică să mănânce.
CALIGULA (cu o izbucnire neaşteptată): Atunci toate din preajma mea sunt minciună şi eu vreau ca oamenii să trăiască potrivit adevărului! Şi singurul care posedă mijloacele de a-l face să trăiască potrivit adevărului sunt eu. Fiindcă eu ştiu ce le lipseşte, Helicon. Oamenii sunt lipsiţi de posibilitatea cunoaşterii, le lipseşte profesorul care să le vorbească în cunoştinţă de cauză.
HELICON: Căiuş, să nu te superi pentru ce-ţi voi spune. Dar, mai întâi, ar trebui să te odihneşti.
