AnnaE
#0

                           Capitolul I Serbarea dragostei.

         

          Roland! Leonora!

          Veneţia în acea seară de basm din 5 iunie a anului 1509 aclama două nume, atât de iubite. Aceste două nume, Veneţia înfrigurată le preamărea ca pe nişte simboluri ale libertăţii. Veneţia, înduioşată, le binecuvânta ca pe nişte talismane de iubire.

          O, Veneţie! Cât de frumoasă şi de curată erai în acea seară de măreaţă serbare! Cât de mândră îţi ridicai fruntea de tânără regină deasupra valurilor, în timp ce pe un cer ca de vis, luna – acest soare al misterelor – rătăcea prin nemărginire!

          Fantastică şi sclipitoare de lumini, înnebunită de cântări, oraş al apelor, în seara asta – aidoma unui vis de îndepărtată cetate orientală, ţâşneşte printre îmbrăţişări purpurii şi cele două sute de clopotniţe ale sale, turlele, săgeţile ei, se luminează de răsfrângeri de apoteoză.

          Poporul se înveselea.

          Mii şi mii de gondole îşi preumblă pe canalul mare melodiile ce le ritmează vocile voluptoase ale femeilor, iluminaţiile lor ce se mişcă într-o misterioasă scânteiere, ca şi cum toate stelele firmamentului ar fi coborât să se odihnească pe prorele semeţe.

          În piaţa San-Marc, între catargele ce poartă ilustrul steag al republicii, se foiesc tinerele fete cu costume bătătoare la ochi, luntraşii, marinarii – tot norodul, tot ceea ce vibrează, tot ce suferă, tot ce iubeşte.

          Şi e o supremă sfidare în această voioşie uriaşă, care vine să lovească cu uralele sale palatul ducal tăcut, ameninţător şi posomorât.

          Colo sus, pe un fel de terasă, în vârful vechiului palat, două umbre se apleacă asupra acestei serbări – doi bărbaţi străpung toată această bucurie cu privirea urii lor.

          Veneţia se îmbată de dragoste.

          Veneţia cântă ca şi cum s-ar ruga. Veneţia lasă să se înalţe boarea arzătoare a perechilor sale înlănţuite, care, printre binecuvântări naive şi urări de veşnică fericire repetă numele Leonorei şi al lui Roland!

          Căci mâine se va celebra logodna celor doi amanţi. Mâine, în palatul ducal, Leonora şi Roland vor schimba solemnul jurământ ce şi-l fac de doi ani de când se adoră.

          Roland! Fiul dogelui Candiano, speranţa asupriţilor! Roland. Acela care – se zice – a făcut să tremure nu numai o dată adunarea tiranilor, groaznicul Consiliu al celor Zece şi i-a smuls nu numai o victimă!

          Leonora! Mândria Veneţiei, prin frumuseţea sa, moştenitoarea renumitei case a Dandolilor, atotputernică încă, cu toată ruina ei. Leonora, pe care săracii o numesc Madona Madonelor! Leonora, care iubeşte atât de mult pe Roland al ei, încât într-o zi ea răspunse unui pictor celebru, care o ruga în genunchi să se lase a fi pictată, că numai iubitul ei ar putea-o avea trup şi în imagine!

          Şi Veneţia terorizată de Consiliul celor Zece, Veneţia ce gemea sub jugul unei tiranii fără de frâu, sărbătoreşte ca început al izbăvirii sale logodna fiului dogelui şi fiicei Dandolilor. Căci această căsătorie va fi unirea a două familii capabile să se împotrivească tiraniei neînfrânate a celor Zece! Această căsătorie va fi, nu se mai îndoia nimeni de asta, apropiata ridicare la demnitatea dogală a lui Roland, speranţa poporului şi a Leonorei, Madona săracilor!

          Totuşi, la intervale, hărmălaia uralelor scade dintr-o dată în piaţa San-Marc, şi o tăcere neliniştitoare apasă asupra mulţimii.

          Asta pentru că s-a văzut atunci vreun spion apropiindu-se de trunchiul denunţători-lor, aruncând acolo în grabă o hârtie, apoi pierzându-se în beznă.

          Ce nume a fost predat răzbunării celor Zece?

          — Cine va fi arestat astă-noapte?

          — Cine va pieri mâine?

          Apoi fără veste aclamările se izbesc mai furioase, mai neîmblânzite, de posomorâtul palat ducal, în fundul căruia dogele Candiano şi soţia sa Silvia tremură de grija fiului lor, înspăimântaţi de această popularitate, care îl arată, care-l predă călăului.

          — Doamne! Doamne! Şopteşte mama îngenunchiată în faţa unui mare Crist nepăsător, scapă-l pe fiul meu!

          Şi bătrânul doge, palid sub hălăciuga lui albă, reia în fierbinţeala sufletului său credincios:

          — Doamne! Dacă trebuie ca această bucurie să fie ispăşită, nu mă lovi decât pe mine!

          Afară strigătele, sunetele serbării de dragoste mugesc ca un tunet al revoltei.

          Colo sus, pe terasă, doi bărbaţi ascultau cu aprindere. Unul din ei, înalt, cu înfăţişarea întipărită de o sălbatică mândrie, întinde atunci pumnul zbârcit spre mulţime.

          — Urlă, popor de robi! Mâine vei plânge cu lacrimi de sânge! Ascultă, Bembo! Îi auzi? Ei aclamă pe Roland al lor! Ah, numele ăsta blestemat! Îmi sfredeleşte creierul! Ascultă!

          — Aud, seniore Altieri, aud! Şi mărturisesc că aceste două nume al lui Roland şi al Leonorei sunt destul de bine împerecheate!

          — Taci! Taci!

          — Nu vor fi de mâine înainte logodiţi unul cu altul? Şi peste opt zile căsătoria! Este o măreaţă unire, domnule!

          — Blestem al iadului! Mai bine decât să văd încheindu-se această căsătorie, Bembo, îi voi înjunghia cu mâinile mele!

          — O! Urăşti deci tare mult pe scumpul vostru Roland?

          — Îl urăsc, pentru că o iubesc pe dânsa! O! Iubirea asta Bembo! Iubirea asta care mă înăbuşă! Este cu putinţă să sufăr ceea ce sufăr şi să nu mor din cauza asta! O, Leonoro, Leonoro! Pentru ce te-am văzut? Pentru ce te-am iubit? Blestemat să fie pântecul mamei mele, pentru că m-a zămislit nenorocirii, odată cu viaţa ce mi-a dat-o!