CAPITOLUL 1
VRĂJITOAREA.
ÎNDRĂGOSTIŢII.
O dimineaţă frumoasă de toamnă. Suntem în anul 1536. Cerul albastru, ca valurile mării, dă Parisului lui Francisc I un aer de sărbătoare şi veselie.
În Piaţa Grevei, un furnicar de lume. Erau acolo precupeţi de păsări şi fructe, cofetari, negustori de vinuri, care îşi transportau marfa în butoiaşe cărate de măgăruşi. Iată şi pe frumoasele florărese cu rochiţele lor scurte.
Era o gălăgie infernală. Toţi strigau, discutau, se înjurau în glumă într-o atmosferă de bună dispoziţie, la fel cum se întâmpla în toate dimineţile de duminică, atunci când vibraţiile clopotelor dau Parisului o aureolă de basm.
Dar în vâltoarea acestei veselii, pe această piaţă, între două spânzurători se ridică un obiect hidos: un rug.
Pentru ce trebuia acest rug? Pentru ce se ridicaseră cele două spânzurători? Mulţimea curioasă avea să afle, probabil, curând motivele. Un sunet de trompetă făcu brusc să înceteze miile de zgomote matinale.
Iată, pe scaunul său purtat de doi servitori, crainicul regal. El desface un pergament şi cu voce puternică citeşte: „Din partea regelui!… Noi, Robert Dubech, crainicul regal, însărcinat de către Monseniorul de Vaupart, mare judecător al Provinciei, facem cunoscut următoarele tuturor celor aici prezenţi:
Prin voinţa regală, numitul baron Lerohne, senior de Vaupart, trebuie să caute, să afle şi să execute sumar, fără forme sau procese încete, pe toţi vrăjitorii, vrăjitoarele, ghicitorii, demoni şi agenţi ai satanei, care, cu îndrăzneală, infectează capitala regatului.
Orice cinstit şi credincios locuitor al acestui frumos oraş este obligat, sub pedeapsa de a fi condamnat la galere, să denunţe pe aceşti trimeşi ai infernului. Pentru a se executa porunca regală, Monseniorul de Vaupart a ordonat constituirea rugurilor necesare, în pieţele publice, adică în „Târgul porcilor”, „Piaţa bisericii Notre-Dame” şi „Piaţa Grevei”.
Aceasta este voinţa regelui”.
Mulţimea, care se strânsese, pentru a auzi mai bine ucazul crainicului regal, se despărţi, plecând care încotro, iar heraldul regal porni mai încolo să repete proclamaţia.
Şi, din gură în gură, printre murmure de teroare, surde imprecaţii şi ameninţări de ură, trecea temut numele de Vaupart, mare judecător al provinciei.
În fundalul unui decor de ziduri ascuţite, de acoperişuri rotunde şi faţade cu ogive, la capătul Piaţa Grevei, sub marii plopi de pe malul Senei, treceau încet doi tineri.
Ea, suplă şi plăpândă în rochie cu lungi pliuri de brocart, era una din acele fecioare cu păr blond, pe care primitivii le visau ca pe madonele din vitralii, una din acele apariţii pe care le adori şi în vis.
El, o fiinţă cu un aspect de neuitat, purta pecetea vizibilă a unor nebănuite fatalităţi. O fizionomie stranie, de o frumuseţe emoţionantă. Fruntea lui era una din acelea în care ardea geniul şi pe care Michelangelo în van se străduise s-o modeleze. Doi ochi negri, plini totuşi de o neînţeleasă bunătate şi care posedau o strălucire de supranatural, adânceau şi mai mult puternica lui personalitate.
Cei doi tineri se aşezară pe o bancă de piatră în faţa fluviului cu reflexe de smarald. Mâna în mână, ochi în ochi, formau o viziune ideală a unui cântec de iubire.
Un fel de bonă, care-i urma pas cu pas, se apropie şi făcând o reverenţă, spuse:
— Marie, rugăciunea s-a sfârşit. E timpul să ne înapoiem acasă.
— Încă un minut, doamnă Bertrande, suspină tânăra fată.
— Mă şi părăseşti? murmură înflăcărat tânărul. Marie, Marie adorată, va trebui să plec departe de Paris pentru vreme îndelungată, pentru totdeauna poate, fără sa ştiu cine eşti? Mi-ai poruncit să am răbdare, să respect misterul cu care te înconjori şi te-am ascultat. Acum va trebui să mă duc să-l întâlnesc pe tatăl meu, pe prietenul meu, pe profesorul meu, pe Dumnezeul meu pe pământ. După cum ştii, tata a fost silit să fugă şi s-a refugiat în Montpellier. Acuzat de vrăjitorie, ameninţat să fie ars pe rug, hărţuit de Vaupart…
— Vaupart!… şopti fata, pălind deodată.
Tânărul avu un gest violent. dar se calmă imediat şi continuă:
— Mama, bătrâna mea mamă, sărmana, mă sileşte să plec după el şi e mirată că ezit să mă duc la Montpellier. Ea nu ştie că te-am cunoscut pe tine…!
— Renaud, iubitul meu Renaud, îngăimă Marie, mâine vei afla total despre mine. M-am hotărât să mă sfătuiesc astăzi cu o femeie, care, desigur, mă va convinge să-ţi povestesc totul.
„O femeie? Se gândi Renaud. Mama sa, pesemne. Cu cine altcineva s-ar putea sfătui, dacă nu cu mama ei. Oh! Cât aş vrea s-o cunosc pe această mamă şi să-i cad la genunchi.”
— Să mergem domnişoară, insistă bona. E târziu…
Dar Marie nu auzea. O clipă ea rămase visătoare. Apoi, privind cu ochii ei mari şi frumoşi în ochii tânărului, spuse cu o tandreţe infinită:
— Scumpul meu Renaud, îţi mulţumesc pentru supunerea ta. Dacă ai fi vrut, puteai foarte uşor să afli totul. Dar ai acceptat rugămintea mea. Ai consimţit să rămân pentru tine o necunoscută. Însă mâine, aici, sub aceşti plopi, ai să afli de ce am tremurat să-ţi spun cine sunt. De altfel, scumpule, numele meu e Marie şi mă iubeşti. Al tău este Renaud şi te ador. Ce putem face în plus? Te iubesc şi ţi-am spus-o. N-aş ezita s-o strig Parisului întreg. Şi când mă gândesc că acum o lună nici nu te cunoşteam! Când mă gândesc la această forţă misterioasă, puternică, irezistibilă, care, în răstimp de o clipă, mi-a înrădăcinat această iubire, mi se pare că sunt …prinsă de o vâltoare.
