Cap. I.
Annais de Lespars.
SINGUR, NEMIŞCAT, în splendidul decor al acelui salon somptuos, rigid sub hlamida-i-roşie ale cărei dantele şi diamante valorau. Un milion şi jumătate de lire, părea unul din întunecatele şi măreţele personaje pictate de Philippe de Champagne, pe care durerea l-ar fi făcut să trăiască o clipă şi să coboare din rama lui de aurCu o mână e rezemat de spătarul unui fotoliu, iar cu cealaltă îşi acoperă ochii, căci el e unul din aceia câte fac să plângă o lume, dar căruia nimeni nu trebuie să-i vadă lacrimile-E încă tânăr. Mustaţa şi ciocu-i regal sunt negre, figura fină şi violentă, cu o frunte mare, netedă, foarte palidă. Atitudinile lui obişnuite, dezvăluie sentimentul-excesiv ce le provoacă: orgoliul în liniştea aceea adâncă, el visează şi plânge. Acest om, poartă un nume formidabil. Richelieu!
Palatul Cardinal de-abia a fost isprăvit şi în acea dimineaţă a lui Martie 1626, Richelieu, îl inaugurează printr-o sfeştanie solemnă, pe care o va sluji el însuşi în capela palatului, unde a invitat toată Curtea, prietenii şi duşmanii lui; pe toţi, pentru a le arăta fastul lui şi a-i fascina cu bogăţiile sale. Şi iată că tot în această clipă, el e chinuit de un gând:
— Şi ea nu vine! Ca pe un lacheu, m-a înştiinţat printr-un lacheu că puţin îi pasă de această ceremonie, consacrarea puterii mele! Ea mă zdrobeşte cu dispreţul ei. Umilit, învins, înjosit de această femeie, eu care am încătuşat un regat întreg! Oh! Regina mea! Ce să fac? Ce acţiune să mai întreprind? De ce glorie să mă mai acopăr, pentru ca în sfârşit să fiu băgat în seamă de tine. Un viitor splendid, toate plăcerile bogăţiei lui şi viaţa lui chiar, pentru o privire a ta, Ana de Austria! Dar s-a sfârşit nu are să vină.
În această clipă, o voce alături de el murmură:
— Monseniore, Majestatea Sa Regina a sosit în capelă!
Cardinalul tresaiÄân faţa lui se înclină un călugăr cu faţa osoasă, colţuroasă, cu un surâs cinic sau nevinovat pe buze; cu privirea naivă sau obraznică şi cu nu ştiu ce atitudine de spadasin sub anteriul lui, un vlăjgan de capucin, lung şi slab, care miroase a spion de la o leghe depărtare. Richelieu, foarte palid, îl apucă de braţ pe călugăr şi spune dârdâind:
— Corighan! Corignan! Ge spui tu?
— Spun, că o veţi vedea, oferindu-vă primul său surâs.
— Nu te înşeli? Bâlbâi Cardinalul
— Eu vă spun, că dacă doriţi, e a dumneavoastră!
— Monahule! Monahule! Îţi pierzi capul.
— Haideţi dar, Monseniore! Fratele Corignan cred că v-a dovedit că îşi cunoaşte meseria. Ştiu să văd, să ascult, şi la nevoie, să spun un cuvânt
— Tu ai de spus ceva! Freamătă Richelieu. Să vedem! Ce vrei să spui? -
— Monseniore, vin acum de la Luvru şi acolo am văzut-o pe D-na de Givray. Ambasadoarea Voastră, acreditată pe lângă Regină. Ascultaţi Eminenţă: Caterina cea Mare a avut palatul Tuileries; Regele îşi are palatul său, Luvru; Maria de' Médicis are palatul Luxembourg. Singură Ana de Austria nu are nimic! Şi d-voastră Monseniore, d-voastră aveţi, mă auziţi? D-voastră aveţi acest palat, majestuos ca Tuileriilç, mare ca Luvrul şi elegant ca Luxembourgul.
— Oh! Bâlbâe Cardinalul înfierbântat Ce vis! Ah! Dacă ar fi posibil ca ea să vrea-
— Să accepte?
— Ei! Monseniore, d-voastră sunteţi un ministru genial, dar nu cunoaşteţi femeile, că bietul frate Corignan! Am şi eu diplomaţia mea, cu totul în serviciul d-voastră. Aşa că am spus şi eu un mic cuvânt la urechea D-nei de Givray. I-am spuspe legea mea, am „viii îndrăzneala ca să-i spun că acest palat, care uimeşte o lume MliiiHjift, nu n fost construit pentru Cardinal, ci pentru o ilustră prinţesă ţi
* lapfAvtmM IwprAvc lel palpită Richelieu.
— Şi ilustra prinţesă aşteaptă confirmarea celor spuse de mine! Monseniore, când doriţi ca să duc la Luvru scrisoarea pe care o veţi scrie Reginei Ana de Austria?
Cardinalul îşi înăbuşe un strigăt nesăbuit de speranţă. El îşi închide ochii, iar mâinile i se apasă pe piept Şi atunci, năucit, îmbătat de speranţă, spuse cu accent răguşit de pasiune:
— Astă seară pe la miezul nopţii îfo palatul meu din Piaţa Regală am să te aştept!
În acest moment, un om îmbrăcat în negru, dă de-oparte perdeaua în dosul căreia asculta, străbate cabinetul întunecos din care pândise, trece printr-o galerie şi se pierde prin culoarele palatului Cardinal-Fratele Corignan s-a înclinat umil, apoi s-a îndreptat spre uşa salonului pe care o deschide şi acolo, el se loveşte de cineva care tocmai intra: gras, mărunt, un fel de cocoşat burtos, cu faţa spână, cu o mină îngrijorată şi cu aceeaşi înfăţişare de spion.
— Rascasse! Se răsteşte capucinul. Mereu printre picioarele mele dar?!
— Corignan! Scrâşni printre dinţi cocoşa tul. Mereu în calea mea, aşadar!
— Mă obsedezi, micul meu Rascasse!
— Mă exasperezi, marele meu Corignan!
Fratele Corignan se apleacă pentru a-l fulgera pe rivalul său cu un blestem. Ridicat pe vârful picioarelor, Rascasse mestecă între dinţi o insultă. Şi roşii de gelozie, cei doi spioni se ameninţă deodată:
— Mai ne vedem noi.
Richelieu a rămas şovăind Rascasse, plin de praf ca un călător care nu a avut încă vreme să se perie, se apropie cu paşi mărunţi, făcând o mulţime de plecăciuni pentru a atrage atenţia stăpânului său în sfârşit Cardinalul îl zăreşte. Imediat dragoste, pasiune, dorinţă pătimaşe, toate dispar din mintea lui, iar faţa aceea înflăcărată, devine albă ca varul. Privirile-i devin ca ghiată, inchizitoriale, pătrunzătoare, şi înălţându-şi capul rosteşte deodată:
— Doamna de Lespars?
