— Salut, Janvier.
— Bună ziua, şefu'.
— Bună ziua, Lucas. Bună ziua, Lapointe…
Ajungând la acesta din urmă, Maigret nu se putu abţine să nu zâmbească. Nu doar pentru că tânărul Lapointe purta mândru un costum nou, bine croit pe corp, gri deschis, imprimat cu dunguliţe roşii. În dimineaţa aceea, toată lumea zâmbea: pe stradă, în autobuz, în magazine.
Duminica fusese cenuşie, cu vânt, cu rafale de ploaie rece care aminteau de iarnă, apoi, brusc, deşi era doar 4 martie, luni venise primăvara.
Fireşte, soarele cam avea dinţi, albastrul cerului era instabil, dar în aer plutea veselia, iar în ochii trecătorilor se citea bucuria de a trăi şi de a regăsi mireasma desfătătoare a Parisului matinal.
Maigret venise în haină şi făcuse o bună parte din drum pe jos. După ce intrase în birou, întredeschisese imediat fereastra, şi parcă şi Sena îşi schimbase culoarea, liniile roşii de pe coşurile remorcherelor erau mai vibrante, iar şlepurile fuseseră revopsite.
Deschisese uşa de la biroul inspectorilor.
— Veniţi, copii!
Asta se numea „micul raport”, prin opoziţie cu adevăratul raport de la ora nouă, la care participau toţi comisarii divizionari, în biroul directorului Poliţiei Judiciare. Maigret îşi reîntâlnea colaboratorii cei mai apropiaţi.
— Ai petrecut bine ziua de ieri? Îl întrebă el pe Janvier.
— Am fost la soacră-mea, la Vaucresson, cu copiii.
Lapointe, jenat de costumul lui nou, care devansa calendarul, stătea deoparte.
Maigret se aşeză la birou, umplu o pipă şi începu să deschidă corespondenţa.
— Pentru tine, Lucas. E în legătură cu cazul Lebourg.
Apoi îi întinse alte documente lui Lapointe.
— De dus la Parchet…
Încă nu se putea vorbi de frunziş, totuşi întrezăreai o fărâmă de verde palid pe crengile copacilor de pe chei.
În acel moment, nu lucrau la nici un caz important, dintre cele care umpleau culoarele Poliţiei Judiciare de jurnalişti şi fotografi, provocând apeluri telefonice imperative de la persoane sus-puse.
Doar rutina obişnuită. Cazuri în derulare.
— Un nebun sau o nebună, spuse Maigret, luând în mână un plic pe care numele lui şi adresa Poliţiei Judiciare fuseseră scrise cu litere mari de tipar.
Plicul era alb, de bună calitate. Timbrul purta ştampila oficiului poştal de pe strada Miromesnil.
Când scoase foaia, comisarul fu mai întâi frapat de hârtie, velină, groasă şi cu un format aparte.
Probabil că partea de sus fusese tăiată, ca să fie eliminat antetul gravat, iar autorul făcuse această operaţiune cu grijă, folosind o riglă şi o lamă bine ascuţită.
Textul, ca şi adresa, era scris cu litere de tipar foarte regulate.
— Poate că nu e nebun, mormăi el.
Domnule comisar divizionar, Nu vă cunosc personal, dar ceea ce am citit despre anchetele dumneavoastră şi despre atitudinea pe care o aveţi faţă de criminali îmi dă încredere. Scrisoarea aceasta vă va mira. Nu o aruncaţi prea repede la coşul de gunoi. Nu este nici o glumă, nici opera unui maniac.
Ştiţi mai bine decât mine că realitatea nu este întotdeauna verosimilă. Curând va fi comis un asasinat, probabil în câteva zile. Poate de către cineva cunoscut mie, poate de mine însumi.
Nu vă scriu ca să împiedic producerea dramei, într-un fel, este de neoprit. Dar aş vrea să ştiţi, atunci când evenimentul se va produce.
Dacă mă luaţi în serios, atunci inseraţi la mica publicitate din Le Figaro sau Le Monde următorul anunţ: K. R. Aştept a doua scrisoare.
Nu ştiu dacă o voi scrie. Sunt foarte tulburat.
Unele hotărâri sunt greu de luat.
Poate că ne vom întâlni într-o zi, în biroul dumneavoastră, dar atunci vom fi fiecare de altă parte a baricadei.
Al dumneavoastră devotat.
Maigret nu mai zâmbi. Se încruntă, îşi lăsă privirea să rătăcească peste foaia de hârtie, apoi se uită la colaboratorii lui.
— Nu, nu cred că e un nebun, repetă el. Ascultaţi.
Le citi textul lent, insistând asupra unor cuvinte.
Mai primise scrisori de acest gen, dar, de cele mai multe ori, limbajul era mai puţin îngrijit şi, mai ales, unele fraze erau subliniate. Adeseori erau scrise cu cerneală roşie sau verde şi multe conţineau greşeli de ortografie.
Mâna care scrisese epistola din faţa lui nu tremurase. Liniile erau ferme, fără înflorituri, fără ştersături.
Privi foaia în lumină şi citi filigranul: Velină de Morvan.
Maigret primea în fiecare an sute de scrisori anonime. Cu puţine excepţii, erau scrise pe hârtie ieftină, pe care o găseşti de vânzare în magazinele de cartier, iar cuvintele erau uneori decupate din ziare.
— Nici o ameninţare precisă, murmură el. O nelinişte înăbuşită. Le Figaro şi Le Monde, două cotidiene citite îndeosebi de burghezia intelectuală.
Îi privi din nou pe cei trei colaboratori ai săi.
— Ocupă-te de asta, Lapointe! În primul rând, ia legătura cu fabricantul de hârtie, care se află probabil în Morvan.
— Am înţeles, şefule.
Aşa a început un caz care avea să-i dea lui Maigret mai multe bătăi de cap decât multe crime prezentate pe prima pagină a ziarelor.
— Şi dai anunţul la ziar.
— În Le Figaro?
