Capitolul 1
Unde Maigret reîntâlneşte o veche cunoştinţă care s-a cuminţit în felul ei şi unde e vorba despre Fred cel Trist şi un posibil cadavru.
Pe fişa pe care aprodul i-o întindea lui Maigret se putea citi: Emestine, zisă Prăjina (fostă Micou, actualmente Jussiaume), pe care aţi arestat-o în urmă cu şaptesprezece ani, pe strada Lunii şi care v-a călcat atunci pe nervi, solicită onoarea să vă vorbească de urgenţă despre o problemă de cea mai mare importanţă.
Maigret aruncă o privire piezişă spre bătrânul Joseph, ca să vadă dacă citise biletul, dar aprodul cu părul alb rămânea impasibil. Probabil că era singura persoană din toate birourile Poliţiei Judiciare care nu era în cămaşă în acea dimineaţă şi, pentru prima dată după atâţia ani, comisarul se întrebă prin ce aberaţie era obligat acel om aproape venerabil să poarte la gât un lanţ greu cu o medalie enormă.
Există zile în care îţi pui, aşa, tot felul de întrebări ciudate. Poate că de vină era canicula. Sau poate şi faptul că atmosfera de vacanţă te împiedica să iei lucrurile prea în serios. Ferestrele erau larg deschise şi rumoarea Parisului vibra în biroul unde, înainte de intrarea lui Joseph, Maigret urmărea cu privirea o viespe ce zbura în cerc şi se tot izbea de tavan, mereu în acelaşi loc. Jumătate dintre inspectori erau la mare sau la ţară. Lucas purta o pălărie cu boruri largi care, pe capul lui, semăna cu o colibă indigenă sau cu un abajur. Şeful cel mare plecase în ajun, ca în fiecare an, în Pirinei.
— E beată? îl întrebă Maigret pe aprod.
— Nu cred, domnule Maigret. Unele femei, după ce beau prea mult, simt nevoia să facă dezvăluiri poliţiei.
— E nervoasă?
— M-a întrebat dacă va dura mult şi i-am răspuns că nici măcar nu ştiu dacă o veţi primi. Atunci, s-a aşezat într-un colţ al sălii de aştep-tare şi a început să citească ziarul.
Maigret nu ştia de unde să ia numele Micou, nici cel de Jussiaume şi nici porecla Prăjina, dar păstra o amintire foarte precisă a străzii Lunii, într-o zi la fel de toridă ca aceea, când asfaltul devine elastic sub tălpi şi tot Parisul miroase a gudron.
Era o străduţă lângă Poarta Saint-Denis, cu hoteluri dubioase şi prăvălii în care se vindeau prăjituri în formă de fagure şi plăcinte. Pe atunci încă nu era comisar. Femeile purtau rochii drepte şi părul ras la ceafă. Ca să culeagă informaţii despre o prostituată, fusese nevoit să intre în două-trei baruri din cartier şi, întâmplător, băuse câteva păhărele de pernod[1]. Aproape că îi simţea şi acum mirosul, după cum simţea şi mirosul de subsuori şi picioare transpirate care domnea în micul hotel.
Camera era la etajul trei sau patru. Întâi greşise uşa şi se pomenise faţă în faţă cu un negru care stătea pe pat şi cânta la acordeon – probabil un muzicant care cântă pe la balurile populare. Fără să se deranjeze, cu o mişcare a bărbiei, negrul arătase spre uşa vecină.
— Intră!
O voce răguşită. Vocea cuiva care băuse sau fumase prea mult. Apoi, lângă fereastra ce dădea spre curte, zărise o tânără înaltă în capot albastru-deschis; făcea un cotlet pe o maşină de gătit cu spirt.
Era la fel de înaltă ca Maigret, poate chiar mai înaltă. Îl privise din cap până-n picioare, fără să se tulbure şi îl întrebase imediat:
— Eşti poliţai?
Maigret găsise portofelul şi bancnotele pe şifonierul cu oglindă şi ea nici nu clipise.
— Colega mea a dat lovitura.
— Care colegă?
— Nu-i ştiu numele. I se spune Lulu.
— Unde e?
— Caut-o. E meseria ta.
— Îmbracă-te şi hai cu mine.
Nu era un caz extraordinar, o prostituată şterpelise portofelul clientului, dar cei de la Poliţia Judiciară îi acordau o oarecare im-portanţă, nu atât din cauza sumei – de altfel, frumuşică, cât pentru faptul că era vorba de un mare negustor de vite din Charentes, care îşi pusese deja deputatul în mişcare.
— N-ai să mă împiedici tu să-mi mănânc cotletul!
În camera aceea mică era un singur scaun. Stătuse în picioare în timp ce ea mânca fără să se grăbească, fără să-l mai acorde vreo atenţie, ca şi cum nici n-ar fi existat. Probabil că avea vreo douăzeci de ani la vremea aceea. Era palidă, cu ochi spălăciţi şi o faţă prelungă şi osoasă. Apoi o revedea scobindu-se în dinţi cu un băţ de chibrit şi tumându-şi apă clocotită peste cafea.
— Ţi-am cerut să te îmbraci.
Îi era cald. Mirosul hotelului îl incomoda. Oare tânăra ghicise că nu se simţea în largul lui? Foarte liniştită, îşi scosese capotul, cămaşa şi chiloţii şi, goală puşcă, se întinsese pe patul răvăşit, aprinzându-şi o ţigară.
— Aştept! Spusese el, agasat, străduindu-se să privească în altă parte.
— Şi eu.
— Am un mandat de arestare.
— Păi, arestează-mă!
— Îmbracă-te şi urmează-mă.
— Mă simt foarte bine aşa cum sunt.
Situaţia era ridicolă. Tânăra era calmă, indiferentă, cu o luminiţă ironică în ochii lipsiţi de culoare.
— Zici că mă arestezi. N-am nimic împotrivă. Dar asta nu înseamnă că trebuie să-mi ceri să te mai şi ajut. Sunt la mine acasă. E cald şi am dreptul să stau în pielea goală. Acum, dacă vrei să te urmez aşa cum sunt, nici o problemă!
Maigret repetase de cel puţin zece ori:
— Îmbracă-te!
