Vaporul trebuie să fi ajuns la controlul sanitar pe la patru dimineaţa, iar cei mai mulţi dintre pasageri dormeau. Câţiva se treziseră pe jumătate auzind vacarmul făcut de ancoră, dar foarte puţini dintre ei, deşi îşi puseseră în gând să o facă, avuseseră curajul să urce pe punte ca să contemple luminile New York-ului. Ultimele ore ale călătoriei fuseseră cele mai grele. Chiar şi acum, în estuar, la câteva ancabluri de Statuia Libertăţii, o hulă puternică legăna nava… Ploua. Cădea o burniţă rece, era o umiditate care impregna totul, făcând să lucească balustradele şi pereţii metalici, iar punţile să devină întunecate şi alunecoase.
În momentul opririi motoarelor, Maigret îşi pusese pardesiul gros peste pijama şi urcase pe punte, unde câteva umbre umblau de colo-colo cu paşi mari, în zigzag, şi le vedeai când foarte sus deasupra ta, când foarte jos, dedesubt, din cauza tangajului. În timp ce îşi fuma pipa, privise luminile, precum şi alte ambarcaţiuni care aşteptau sosirea sanitarilor şi vameşilor.
Nu-l zărise pe Jean Maura. Trecuse prin faţa cabinei sale, unde lumina nu era stinsă, şi fusese gata să bată la uşă. La ce bun? Se întorsese în cabină ca să se bărbierească. Băuse – avea să-şi amintească de asta, aşa cum îţi aminteşti de detalii fără importanţă trăsese un gât din sticla de rachiu de drojdie pe care doamna Maigret i-o strecurase în bagaje.
Ce se întâmplase după aceea? Era prima sa călătorie cu vaporul în America, la cincizeci şi şase de ani, şi era foarte mirat că nu se simţea îmboldit de curiozitate, că rămânea insensibil în faţa priveliştii pitoreşti.
Nava prindea viaţă. Auzeai stewarzii trăgând bagajele pe coridoare şi pasagerii sunând unul după altul.
După ce termină cu bărbieritul, urcă din nou pe punte, şi burniţa sub formă de ceaţă începea să devină lăptoasă, iar luminile păleau în Manhattan, care îi apărea ca un fel de piramidă din beton.
— Sunteţi supărat pe mine, domnule comisar?
Tânărul Maura se apropiase de Maigret fără ca acesta să-i audă paşii. Era palid, dar, în dimineaţa aceea, pe punte, toţi erau traşi la fată şi aveau ochii obosiţi.
— Pentru ce?
— Ştiţi bine… Eram prea nervos, prea încordat… Şi atunci, când oamenii aceia m-au invitat să beau cu ei…
Toţi pasagerii băuseră prea mult. Era ultima seară. Barul urma să se închidă şi mai ales americanii voiau să profite de ultimele băuturi franţuzeşti. Numai că Jean Maura abia avea nouăsprezece ani. Trecuse printr-o perioadă lungă de tensiune nervoasă şi se îmbătase repede, se comportase dezagreabil, când plângând, când ameninţând.
În cele din urmă, pe la două dimineaţa, Maigret îl dusese la culcare. Fusese nevoit să-l ducă cu forţa în cabina lui, unde băiatul protestase, se supărase pe el şi îi strigase:
— Dacă sunteţi vestitul comisar Maigret, asta nu înseamnă că puteţi să vă purtaţi cu mine cum v-aţi purta cu un copil! Un singur om, auziţi, un singur om pe lume are dreptul să-mi dea ordine: tatăl meu…
Acum se ruşina de purtarea lui, îi era rău, iar Maigret se văzu obligat să-i alunge stinghereală, punându-i mâna lui grea pe umăr.
— Asta, dragul meu, mi s-a întâmplat şi mie înaintea ta…
— Am fost răutăcios, nedrept… Înţelegeţi, mă gândeam tot timpul numai la tata…
— Sigur că da…
— Mă bucur foarte mult că voi ajunge la el, că ştiu că n-a păţit nimic rău…
Maigret îşi fuma pipa în ploaia măruntă şi privea un vas cenuşiu, pe care hula foarte puternică îl ridică şi îl lăsa să cadă, executând manevre savante ca să acosteze în dreptul scării de bord. Nişte ofiţeri făceau adevărate acrobaţii ca să treacă la bordul pachebotului şi dispăreau în compartimentul căpitanului.
Se deschideau calele. Cabestanele funcţionau deja. Pe punte erau tot mai mulţi pasageri, iar unii dintre ei, în ciuda luminii slabe, se încăpăţânau să facă fotografii. Unii schimbau adrese, promiţându-şi să se revadă, să-şi scrie. Alţii, în saloane, completau declaraţiile vamale.
Angajaţii de la vamă plecară, vasul cenuşiu se depărtă, apoi sosiră două vedete, cu angajaţii de la imigraţie, poliţiştii şi sanitarii. În acelaşi timp, în sala de mese era servit micul dejun.
În ce moment îl pierduse Maigret din vedere pe Jean Maura? Asta i-a fost cel mai greu să-şi amintească mai târziu. Se dusese să bea o ceaşcă de cafea, apoi împărţise bacşişurile. Dăduse mâna cu oameni pe care abia dacă îi cunoscuse. După care aşteptase la coadă în salonul de clasa întâi, unde un medic îi pipăise braţul şi se uitase la limba lui, în timp ce alţi funcţionari îi examinau actele. La un moment dat, pe punte s-a iscat o busculadă. Cineva îi spuse că erau jurnaliştii, care urcaseră la bord şi fotografiau un ministru european şi o vedetă de cinema.
Un detaliu îi stârni amuzamentul. Unul dintre jurnalişti, care examina împreună cu comisarul de bord lista pasagerilor, zise (cel puţin aşa i se păruse, căci cunoştinţele lui în materie de limbă engleză se limitau la cele dobândite în şcoală):
— Ia uite! Are acelaşi nume ca faimosul comisar de la Poliţia Judiciară!
Unde era Maura în acel moment? Nava, trasă de două remorchere, înaintase spre Statuia Libertăţii, pe care pasagerii o contemplau sprijiniţi cu coatele de balustradă.
Ambarcaţiuni mici şi maronii, înţesate de lume ca vagoanele de metrou, treceau tot timpul foarte aproape de navă: oameni de la periferie, care locuiau în Jersey-City sau în Hoboken şi mergeau astfel la serviciu.
— Vă rog să poftiţi pe-aici, domnule Maigret!
