Pentru agentul Jussiaume, pe care serviciul de noapte îl purta de fiecare dată, cu o diferenţă de câteva minute, în aceleaşi locuri, deplasările ca aceasta se integrau atât de bine în rutină zilnică, încât le înregistra automat în minte, aşa cum fac locuitorii din vecinătatea unei gări cu plecările şi sosirile trenurilor.
Cădea o ninsoare apoasă şi Jussiaume se adăpostise un moment în pragul unei porţi, la colţul străzii Fontaine cu strada Pigalle. Firma roşie de la Picratt’s era una dintre puţinele din cartier care mai rămăseseră aprinse şi proiecta parcă băltoace de sânge pe pavajul ud.
Era luni, zi fără clienţi în Monimartre. Jussiaume ar fi putut să spună în ce ordine se închiseseră majoritatea localurilor de noapte. În sfârşit, văzu stingându-se şi firma de neon de la Picratt’s. Patronul, mic şi îndesat, cu un impermeabil bej îmbrăcat peste smoching, ieşi pe trotuar ca să învârtă manivela obloanelor.
O siluetă, care părea a unui puşti, se strecură pe lângă ziduri şi coborî pe strada Pigalle în direcţia străzii Blanche. Apoi doi bărbaţi, dintre care unul purta sub braţ cutia unui saxofon, urcară spre Piaţa Clichy.
Aproape imediat, alt bărbat, cu gulerul pardesiului ridicat, se îndreptă spre intersecţia Saint-Georges.
Agentul Jussiaume nu le cunoştea numele, abia dacă reţinuse feţele, dar acele siluete – şi altele nenumărate – aveau pentru el un sens.
Ştia că o femeie va ieşi şi ea, îmbrăcată într-o haină de blană deschisă la culoare, foarte scurtă şi cocoţată pe tocuri exagerat de înalte, că va merge foarte repede, ca şi cum i-ar fi fost teamă că era singură pe stradă la patru dimineaţa. Avea de străbătut doar o sută de metri ca să ajungă la casă unde locuia. Era obligată să sune pentru că, la oră aceea, uşa era încuiată.
În sfârşit, ultimele două, mereu împreună, care merseră discutând cu glas scăzut până la colţul străzii şi se despărţiră la câţiva paşi de el. Una, cea mai în vârstă şi mai înaltă, o luă, legănându-şi şoldurile, pe strada Pigalle, până la strada Lepic, unde o văzuse deseori intrând la ea în casă. Cealaltă ezită, se uită la el de parcă ar fi vrut să-l vorbească, apoi, în loc s-o apuce pe strada Notre-Dame-de-Lorette, aşa cum ar fi trebuit să facă, se îndreptă spre băruleţul din colţul străzii Douai, unde încă mai era lumină.
Părea să fi băut. Nu avea nimic pe cap. Părul auriu îi lucea când trecea pe sub un felinar. Mergea încet şi se oprea uneori părând că vorbeşte cu ea însăşi.
Patronul o întrebă cu familiaritate:
— O cafea, Arlette?
— Cu rom.
Şi imediat se răspândi mirosul caracteristic al romului încălzit de cafea. Doi-trei oameni beau la tejghea, dar femeia nu se uită la ei.
Patronul declarase mai târziu:
— Părea foarte obosită.
Probabil că de aceea ceru încă o cafea, cu porţie dublă de rom şi mâna ei scoase cu greu banii din poşetă.
— Noapte bună.
— Noapte bună.
Agentul Jussiaume o văzu trecând, iar mersul ei era şi mai nesigur decât la venire. Când ajunse în dreptul lui, îl zări în întuneric, se întoarse cu faţa la el şi zise:
— Vreau să fac o declaraţie la comisariat.
El răspunse:
— E simplu. Ştiţi unde e.
Era aproape în faţă, oarecum în spatele localului Picratt’s, pe stradă La Rochefoucauld. De unde se aflau, amândoi vedeau felinarul albastru şi bicicletele agenţilor sprijinite de perete.
La început, Jussiaume crezu că n-are să se ducă.
Apoi constată că traversa strada şi pătrundea în clădirea oficială.
Era patru şi jumătate când intră în biroul prost luminat, unde se aflau doar brigadierul Simon şi un agent tânăr, netitularizat. Femeia repetă:
— Vreau să fac o declaraţie.
— Te ascult, drăguţo, răspunse Simon, care era în cartier de douăzeci de ani şi se obişnuise cu toată lumea.
Femeia era foarte machiată şi fardurile se cam amestecaseră. Purta o rochie de satin negru şi o haină de imitaţie de vizon, se clătina uşor şi se ţinea de balustrada care îi despărţea pe agenţi de partea rezervată publicului.
— E vorba de o crimă.
— S-a comis o crimă?
Pe perete era fixat un ceas mare electric, iar femeia se uită la el, ca şi cum poziţia limbilor ar fi însemnat ceva.
— Nu ştiu dacă a fost comisă.
— Atunci, înseamnă că n-avem nici o crimă.
Brigadierul îi făcuse cu ochiul tânărului său coleg.
— Probabil că va fi comisă. Cu siguranţă că va fi.
— Cine ţi-a spus?
Părea că îşi urmăreşte cu greu şirul gândurilor.
— Cei doi bărbaţi, mai adineauri.
— Care bărbaţi?
— Nişte clienţi. Lucrez la Picratt’s.
— Mă gândeam eu că te-am zărit undeva. Tu te dezbraci acolo, nu?
Brigadierul nu asistase la spectacolele de la Picratt’s, dar trecea prin faţă în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară şi văzuse în geam fotografia mărită a femeii care stătea acum înaintea lui, precum şi fotografiile mai mici ale altor două femei.
— Aşa deci, nişte clienţi ţi-au vorbit de o crimă?
— Nu mie.
— Dar cui?
