Capitolul 1
Cu trenul prin ploaie.
Deodată, între două gări mici, necunoscute pentru el şi ascunse în întunericul ce lăsa să se vadă doar ploaia în faţa unui felinar şi siluetele unor oameni care împingeau cărucioare cu bagaje, Maigret se întrebă ce căuta acolo.
Poate că aţipise un moment în compartimentul supraîncălzit. Dar nu adormise de-a binelea, căci ştia că se află într-un tren – îi auzea zgomotul monoton – şi ar fi jurat că zărise în continuare, din loc în loc, în întinderea întunecată a câmpurilor, ferestrele luminate ale vreunei ferme izolate. Toate acestea, la care se adăuga mirosul de funingine, amestecat cu cel al hainelor sale ude, rămâneau cât se poate de reale, ca şi murmurul neîntrerupt de voci din compartimentul vecin. Dar totul îşi pierdea într-un fel actualitatea, nu se mai situa foarte bine în spaţiu şi, mai ales, în timp.
Ar fi putut foarte bine să se afle în altă parte, în oricare alt tren ce tăia câmpurile şi să fie un Maigret de cincisprezece ani care se întorcea sâmbăta de la colegiu cu un tren ce oprea în toate staţiile, asemenea acestuia, format din vagoane vechi, cu pereţi ce trosneau la fiecare opintire a locomotivei. Şi parcă aceleaşi voci răsunau în noapte, la fiecare oprire, aceiaşi oameni se agitau în jurul vagoanelor de mesagerie şi auzeai acelaşi ţignal al şefului de gară.
Întredeschise ochii, trase din pipa stinsă şi privirea i se opri asupra bărbatului aşezat în celălalt colţ al compartimentului. Acesta s-ar fi putut afla şi el, pe vremuri, în trenul care îl ducea la tatăl său. Ar fi putut să fie contele sau proprietarul castelului, personajul important al satului sau al cine ştie cărui orăşel.
Purta un costum de golf din tweed de culoare deschisă şi un impermeabil cum vezi doar în unele magazine foarte scumpe. Pe cap avea o pălărie de vânătoare verde, cu o pană mică de fazan prinsă sub panglică. Deşi era foarte cald, nu-şi scosese mănuşile de piele roşcată, căci oamenii ăştia nu-şi scot niciodată mănuşile în tren sau în automobil. Şi, în ciuda ploii, pe pantofii lui bine văcsuiţi nu se vedea nici o pată de noroi.
Bărbatul avea probabil vreo şaizeci şi cinci de ani. Era deja un domn în vârstă. Oare nu e ciudat că oamenii de vârsta lui sunt preocupaţi în aşa măsură de felul cum arată, vrând încă să se deosebească de muritorii de rând?
Avea tenul de un roz specific genului şi o mustăcioară de un alb-argintiu, în care se contura cercul galben lăsat de ţigara de foi.
Totuşi, privirea lui nu avea pe de-a-ntregul acea siguranţă pe care ar fi trebuit să o aibă. Bărbatul se uita, din colţul său, la Maigret care, la rândul lui, îi arunca din când în când câte o privire scurtă şi, de două-trei ori, fusese gata să-l vorbească. Trenul porni din nou, murdar şi ud, printr-o lume a beznei presărată cu lumini rare şi, uneori, la câte o trecere de nivel, puteai ghici un biciclist care aştepta la barieră.
Maigret era oare trist? Nu, era o senzaţie mult mai vagă. Avea un fel de stinghereală. Întâi şi întâi, în ultimele trei zile, băuse prea mult, pentru că fusese necesar, fără să-l facă plăcere.
Se dusese la Congresul Internaţional al Poliţiei care, în acel an, se ţinuse la Bordeaux. Era luna aprilie. Când plecase din Paris, unde iarna fusese lungă şi monotonă, ai fi crezut că primăvara era foarte aproape. Numai că, la Bordeaux, plouase preţ de trei zile şi vântul rece bătea atât de tare, încât îţi lipea hainele de corp.
Întâmplarea făcuse ca cei câţiva prieteni, precum domnul Pyke, pe care îi întâlnea de obicei la aceste congrese să nu fie prezenţi. Ai fi zis că fiecare ţară se silise să trimită doar tineri, bărbaţi de treizeci-patruzeci de ani pe care Maigret nu-i văzuse niciodată. Toţi fuseseră foarte amabili cu el, foarte condescendenţi, aşa cum eşti faţă de cineva mai în vârstă decât tine, pe care îl respecţi, considerându-l puţin cam demodat.
Poate era doar o închipuire de-a lui. Poate că dispoziţia asta proastă se datora ploii ce nu se mai oprea. Sau poate că de vină era vinul pe care fuseseră nevoiţi să-l bea prin cramele unde îi invitaseră cei de la Camera de Comerţ.
— Te distrezi? îl întrebase soţia lui la telefon.
Răspunsese cu un mormăit.
— Încearcă să te odihneşti puţin. La plecare, mi s-a părut că eşti obosit. Oricum, asta o să te mai înveselească. Ai grijă să nu răceşti!
Poate că se simţise deodată bătrân. Nici discuţiile lor nu-L interesaseră, căci aproape toate se refereau la noi procedee ştiinţifice.
Masa de adio avusese loc seara trecută. Apoi, dimineaţă, primăria oferise o ultimă recepţie, iar gustarea fusese stropită din belşug cu băuturi, îi promisese lui Chabot că va profita de faptul că trebuia să fie la Paris abia luni dimineaţă şi are să-L viziteze la Fontenay-le-Comte.
Nici Chabot nu mai era tânăr. Fuseseră prieteni pe vremuri, când făcuse doi ani de medicină, la Universitatea din Nantes. Chabot era pe atunci student la drept. Locuiau la aceeaşi pensiune. De vreo două-trei ori, duminica, îşi însoţise prietenul acasă la mama lui, la Fontenay.
Şi, de atunci, de-a lungul anilor, se revăzuseră cam de zece ori.
— Când vii să mă vizitezi în Vandeea?
Doamna Maigret insistase şi ea.
— De ce n-ai trece pe la prietenul tău Chabot când te întorci de la Bordeaux?
Ar fi trebuit să fie de două ore la Fontenay. Dar greşise trenul. La Niort, unde aşteptase, nu glumă, bând câteva păhărele în sala de aşteptare, ezitase să-l sune pe Chabot ca să-l ia de acolo cu maşina. Şi nu-i mai dăduse telefon, pentru că Julien, dacă ar fi venit să-l ia, ar fi insistat să rămână la el peste noapte, iar lui Maigret nu-i plăcea deloc să doarmă în casa altuia.
Va trage la hotel. Abia după aceea va telefona. Greşise făcând acest ocol în loc să petreacă acasă la el, pe bulevardul Richard-Lenoir, cele două zile de vacanţă. Cine ştie? Poate că la Paris nu mai ploua şi venise, în sfârşit, primăvara!
— Aşadar, v-au chemat…
