Se zbătea, silit să se apere, deoarece fusese apucat pe la spate de umăr. Chiar încercă să dea cu pumnul, cu senzaţia umilitoare că braţul nu-l asculta şi rămânea moale, parcă anchilozat.
— Cine e? Strigă el, dându-şi vag seama că întrebarea lui nu era deloc potrivită. Oare chiar scosese vreun sunet?
— Jules! Telefonul!
Auzise un zgomot care, în somn, părea ameninţător, dar nu se gândise nici o clipă că era soneria telefonului, că se afla în pat, că avea un vis urât, de care deja nu-şi mai amintea şi că soţia lui îl scutură să se trezească. Întinse automat mâna să apuce receptorul, deschizând totodată ochii şi sculându-se în capul oaselor. Doamna Maigret se ridicase şi ea în patul cald, iar veioza din partea ei răspândea o lumină blândă şi intimă.
— Alo!
Vru să repete, ca în vis: ‘Cine e?’.
— Maigret? Aici, Pardon.
Comisarul reuşi să vadă ora la ceasul deşteptător de pe noptiera soţiei sale. Era unu şi jumătate. Se despărţiseră de Pardon puţin după ora unsprezece, după cina lunară la care, de data asta, savuraseră o spată de oaie umplută.
— Da. Ascult.
— Îmi cer scuze că te-am trezit din somn. Aici s-a produs un eveniment pe care îl consider destul de grav şi care e de resortul dumitale.
Soţii Maigret şi Pardon erau prieteni de mai bine de zece ani, cinând unii la ceilalţi o dată pe lună şi totuşi celor doi bărbaţi nu le trecuse niciodată prin minte să se tutuiască.
— Te ascult, Pardon. Spune mai departe.
Vocea de la celălalt capăt al firului era îngrijorată, stânjenită.
— Cred că ar fi mai indicat să vii la mine. Vei înţelege mai bine situaţia.
— Sper că nu s-a întâmplat vreun accident?
O mică ezitare.
— Nu. Nu chiar, dar sunt îngrijorat.
— Soţia dumitale e bine?
— Da. Ne face cafea.
Doamna Maigret încerca, după replicile soţului ei, să ghicească ce se întâmpla şi îl privea întrebătoare.
— Vin imediat.
Închise. Acum se trezise de-a binelea, dar avea o expresie preocupată. Era prima dată când doctorul Pardon îl chemă în felul ăsta, iar comisa-rul îl cunoştea destul de bine ca să înţeleagă că motivul era probabil serios.
— Ce se întâmpla?
— Nu ştiu. Pardon are nevoie de mine.
— De ce n-a venit aici?
— Se pare că există un motiv pentru care trebuie să mă duc eu acolo.
— Mai devreme, era foarte vesel. La fel şi soţia lui. Am vorbit despre fiica şi ginerele ei, despre croaziera pe care vor să o facă vara viitoare în Baleare.
Oare Maigret asculta? Se îmbrăca, tulburat, întrebându-se ce anume îl făcuse pe medic să-i telefoneze.
— Mă duc să-ţi fac cafea.
— Nu e nevoie. Ne face doamna Pardon.
— Chem un taxi?
— Pe vremea asta, ori n-ai să găseşti, ori îi va trebui o jumătate de oră ca să ajungă până aici.
Era 14 ianuarie, vineri 14 ianuarie, iar temperatura la Paris fusese toată ziua de minus douăsprezece grade Celsius. Zăpada, care căzuse din abundenţă în zilele dinainte, se întărise atât de mult, încât era imposibil s-o mai îndepărtezi şi, deşi pe trotuare fusese presărată sare, încă rămăseseră porţiuni de gheaţă pe care trecătorii alunecau.
— Pune-ţi fularul gros.
Un fular din lână gros, tricotat de ea, pe care aproape că nu avusese ocazia să-l poarte.
— Nu-ţi uita galoşii. Îmi dai voie să vin cu tine?
— De ce?
Nu-i plăcea să-l vadă plecând singur în noaptea aceea. Pe când se întorceau acasă de la familia Pardon, deşi mergeau amândoi cu mare grijă să nu alunece, privind pe unde călcau, Maigret căzuse greoi în colţul străzii Chemin-Vert şi rămăsese un moment jos, buimac şi ruşinat.
— Te-ai lovit?
— Nu. Am fost doar surprins.
Nu voise ca ea să-l ajute să se ridice, apoi să-l ţină de braţ.
— N-are rost să cădem amândoi…
Îl conduse până la uşă, îl sărută şi murmură:
— Ai grijă.
Apoi lăsă uşa întredeschisă până când soţul ei ajunse la parter. Maigret evită strada Chemin-Vert, unde căzuse mai devreme şi preferă să facă un mic ocol, străbătând bulevardul Richard-Lenoir până la bulevardul Voltaire, unde locuiau soţii Pardon.
Mergea încet, auzind doar paşii lui. Nici urmă de taxiuri sau maşini. Parisul părea pustiu şi nu-şi amintea să-l fi cunoscut aşa, încremenit în frig, decât de vreo două-trei ori în viaţa lui. Totuşi, pe bulevardul Voltaire, motorul unui camion duduia domol, spre Piaţa Republicii şi câteva siluete întunecate se agitau: lucrători care aruncau pe drum sare cu lopata.
La familia Pardon erau luminate două ferestre, singurele ferestre luminate din şirul acela de case. Maigret zări o siluetă în spatele unei perdele şi, când ajunse în faţa uşii, aceasta se deschise înainte ca el să sune.
— Încă o dată îmi cer scuze, Maigret.
Doctorul Pardon purta aceeaşi haină bleumarin ca la cină.
— Am intrat într-o situaţie atât de delicată, încât nu ştiu cum să mai ies.
În ascensor, comisarul văzu că era tras la faţă.
