Era cam zece dimineaţa. Agentul Picot stătea de gardă la Poliţia Judiciară în partea stingă a intrării principale, în timp ce colegul lui, Latuile, se afla postat în partea dreaptă. Era luna mai, soarele strălucea şi Parisul se înveşmântase în culori pastelate.
La un moment dat, Picot o remarcă, dar nu-i acordă importanţă: o bătrână mititică ce purta o pălărie albă, mănuşi albe şi o rochie gri. Avea picioarele foarte slabe, puţin arcuite din cauza vârstei.
Ţinea în mână un coş de provizii sau o geantă? Nu-şi mai amintea. Nu o văzuse când sosise. Se oprise pe trotuar, la câţiva paşi de el şi privea maşinile parcate în curtea Poliţiei Judiciare.
Deseori, unii curioşi, mai ales turişti, veneau să arunce astfel o privire la Quai des Orfevres.
Bătrânica se apropie de poartă, îl privi pe agent din cap până-n picioare, apoi îi întoarse spatele şi se îndreptă spre Pont-Neuf.
A doua zi, Picot, aflat din nou în gardă, o văzu iarăşi, pe la aceeaşi oră ca în ziua precedentă. De data asta, după ce ezită destul de mult timp, se apropie de el şi i se adresă.
— Aici are biroul comisarul Maigret, nu-i aşa?
— Da, doamnă. La primul etaj.
Ea ridică încet capul şi privi ferestrele. Avea trăsături foarte fine, frumos conturate, iar ochii ei, de un cenuşiu deschis, păreau să aibă întotdeauna o expresie mirată.
— Mulţumesc, domnule agent.
Şi plecă, cu paşi mărunţi, ţinând şi de data asta în mână o plasă pentru cumpărături, ceea ce lăsa să se presupună că locuia în cartier.
Ziua următoare, Picot era liber. Înlocuitorul lui nu dădu atenţie bătrânicii care se strecură în curte. Zăbovi aici un moment, apoi intră pe uşa din stânga şi urcă scara. La primul etaj, culoarul lung o impresionă şi păru puţin dezorientată. Bătrânul Joseph, aprodul, se apropie de ea şi o întrebă cu amabilitate:
— Căutaţi ceva?
— Biroul comisarului Maigret.
— Vreţi să vorbiţi cu domnul comisar?
— Da. Pentru asta am venit.
— Ati fost convocată?
Ea făcu din cap semn că nu, întristată.
— E nevoie de convocare?
— Vreţi să-i lăsaţi un mesaj?
— Trebuie să-i vorbesc personal. E ceva de foarte mare importanţă.
— Completaţi această fişă şi voi vedea dacă domnul comisar poate să vă primească.
Bătrânica se aşeză la masa acoperită cu material verde. În jur mirosea puternic a vopsea, deoarece totul fusese proaspăt renovat. Dar ea nu ştia şi i se părea că, pentru o clădire a administraţiei, atmosfera era destul de veselă.
Rupse prima fişă. Scria încet, cântărind fiecare cuvânt, subliniind unele dintre ele. A doua şi a treia fişă ajunseră tot la coşul de gunoi. Abia la a patra păru mulţumită şi se îndreptă cu ea spre Joseph.
— O să i-o daţi personal, nu-i aşa?
— Da, doamnă.
— Presupun că e foarte ocupat?
— Foarte.
— Credeţi că o să mă primească?
— Nu ştiu, doamnă.
Avea peste optzeci de ani, poate optzeci şi şase sau optzeci şi şapte şi probabil că nu cântărea mai mult decât o copilă. Corpul parcă i se purificase cu timpul şi avea pielea diafană. Zâmbea cu timiditate, ca şi cum ar fi vrut să-l seducă pe bunul Joseph.
— Faceţi tot ce puteţi, da? E foarte important pentru mine!
— Luaţi loc, doamnă.
Şi se îndreptă spre una dintre uşi, în care bău uşor. Maigret discuta cu Janvier şi Lapointe, care stăteau amândoi în picioare, iar zgomotele de afară pătrundeau nestingherite pe fereastra larg deschisă.
Maigret luă fişa, aruncă o privire pe ea şi se încruntă.
— Cum arată?
— O doamnă în vârstă, foarte cuviincioasă, puţin timidă. Mi-a cerut să insist s-o primiţi.
Pe prima linie punctată, femeia îşi aşternuse numele cu un scris destul de ferm şi regulat:
Doamna Antoine de Carame.
Apoi adresa:
Cheiul Megisserie, nr. 8 bis.
Iar ca motiv al vizitei:
Doresc să-i fac comisarului Maigret o comunicare de cea mai mare importanţă. E o chestiune de viaţă şi de moarte.
Scrisul era deja mai tremurat şi liniile nu mai erau atât de drepte. Unele cuvinte erau subliniate. Mai întâi, cuvântul comisar. Apoi, cuvintele mare importanţă. Iar cuvintele chestiune de viaţă şi de moarte erau subliniate de două ori.
— E o nebună? Mormăi Maigret, trăgând din pipă.
— Nu pare. E foarte calmă.
Cei de la Poliţia Judiciară primeau deseori scrisori de la indivizi nebuni sau pe jumătate nebuni. Aproape întotdeauna conţineau un anumit număr de cuvinte subliniate.
— O primeşti tu, Lapointe? Altfel, va veni pe capul nostru în fiecare dimineaţă.
După câteva momente, Joseph o pofti pe bătrânică în micul birou de la capătul culoarului. Lapointe se afla acolo singur, lângă fereastră.
