I.
Un zgomot asurzitor aproape de capul său îl trezi pe Maigret, şi comisarul, morocănos că a fost deranjat, începu să-şi agite unul din braţe deasupra cuverturii, bătând aerul. Îşi dădea seama că se găsea în pat, lângă soţia lui, care, dezmeticită mai repede decât el, aştepta în întuneric, fără să îndrăznească a zice ceva.
Ceea ce-l deruta – dar numai pentru câteva secunde – era natura acestui zgomot insistent, agresiv şi imperios. Şi i se întâmpla să se înşele astfel numai iarna, când era foarte frig.
Avea impresia că sună deşteptătorul, cu toate că, de când se căsătorise, acesta dispăruse de pe noptieră. Amintirea data încă dinaintea adolescenţei: din copilărie, pe când era ministrant şi ajuta preotul la liturghia de la ora şase. Totuşi ministrase la aceeaşi liturghie şi primăvara şi vara şi toamna. De ce oare amintirea care-i rămăsese şi-i revenea automat era o amintire care-i sugera întuneric, frig, degete înţepenite, ghete ce făceau să pârâie o pojghiţă de gheaţă?
Răsturnă paharul, lucru ce i se întâmpla deseori, şi doamna Maigret aprinse lămpiţa de noapte în clipa în care mâna sa atinse telefonul:
— Maigret. Da.
Era patru şi zece şi afară se simţea o linişte specifică nopţilor reci de iarnă.
— Aici e Fumel, domnule comisar.
— Cum?
Nu auzea bine. Ai fi zis că omul de la celălalt capăt al firului vorbea printr-o batistă.
— Fumel, din arondismentul XVI.
Omul îşi înăbuşea vocea, ca şi cum s-ar fi temut să nu fie auzit de cineva dintr-o cameră alăturată. Neprimind nici un răspuns de la comisar, adăugă:
— Aristide.
Aa, Aristide Fumel, da! Maigret se trezise şi se întreba de ce dracu inspectorul Fumel, din arondismentul XVI, îl scula din somn la orele patru dimineaţa.
Şi apoi, de ce vocea lui suna atât de misterioasă, aproape complice.
— Nu ştiu dacă fac bine că vă telefonez. L-am anunţat imediat pe şeful meu direct, pe comisarul. Mi-a spus să chem Parchetul şi am vorbit cu ofiţerul de gardă.
Doamna Maigret, deşi nu auzea decât replicile soţului, se sculă, căută papucii cu vârful piciorului, îşi puse halatul de casă vătuit şi se îndreptă spre bucătărie, unde se auzi mai întâi zgomotul gazelor, apoi apa care curgea în ibric.
— Nu se prea ştie ce e de făcut. Mă auziţi? Ofiţerul de serviciu mi-a ordonat să mă întorc la locul cu pricina şi să-l aştept. Nu eu am descoperit cadavrul, ci doi agenţi pe biciclete.
— Unde?
— Cum?
— Te întreb, unde?
— La Bois de Boulogne. Pe drumul Poteaux. Îl ştiţi? Dă în strada Fortunée, nu departe de Porte Dauphine. E vorba de un om în etate. Aproape cam de vârsta mea. După câte mi-am putut da seama, nu are nimic în buzunare, nici un act. Bineînţeles că n-am clintit corpul. Nu ştiu de ce, dar mi se pare ceva ciudat şi am preferat să vă telefonez dumneavoastră. Ar fi mai bine ca cei de la Parchet să nu ştie.
— Mulţumesc, Fumel.
— Trebuie să mă întorc acolo, s-ar putea să sosească mai repede ca de obicei.
— Unde te afli?
— La postul Faisanderie. Ce-aţi spus? Puteţi să veniţi?
Maigret ezită, moleşit de căldura patului.
— Da.
— Ce le veţi spune?
— Nu ştiu încă. Voi găsi eu ceva.
Se simţea umilit, aproape furios, dar nu era pentru prima dată de vreo şase luni încoace. Bunul Fumel n-avea nici o vină. Doamna Maigret, din pragul uşii, îi recomandă:
— Îmbracă-te bine. E al naibii de frig.
Dând perdeaua la o parte, Maigret observă flori de gheaţă pe geamuri. Becurile aveau o lumină aparte, pe care n-o remarci decât în nopţile geroase. Pe bulevardul Richard-Lenoir, nici ţipenie de om, nici un zgomot; doar în faţă o singură fereastră luminată, fără îndoială camera vreunui bolnav.
Acum era obligat să trişeze. Îl obligau cei de la Parchet, cei de la Ministerul de Interne, în fine, toţi aceşti noi legislatori ieşiţi din şcoli superioare, care-şi puseseră în cap să organizeze lumea conform micilor lor idei.
În ochii lor, poliţia constituia un angrenaj inferior, de care Justiţia, scrisă cu majusculă, se cam ruşina. Trebuia să n-ai încredere în ea, să n-o slăbeşti din ochi, să nu-i laşi decât un rol subaltern.
Fumel, ca şi Janvier, ca şi Lucas şi ca încă vreo douăzeci din colaboratorii lui Maigret făceau parte din vechea gardă, dar ceilalţi începuseră să se adapteze noilor metode şi regulamente, gândindu-se numai la pregătirea unor examene care să-i facă să avanseze cât mai repede.
Şi bietul Fumel, care nu putuse avansa niciodată, pentru că era incapabil să-şi însuşească ortografia şi felul cum se redactează un raport!
Procurorul, sau unul din locţiitorii săi, ţinea să fie totdeauna primul anunţat, primul la locul crimei, însoţit de un judecător de instrucţie încă buimac de somn, şi aceşti domni îşi dădeau părerea ca şi cum s-ar fi priceput mai bine ca oricine la criminali şi ca şi cum toată viaţa n-ar fi făcut altceva decât să descopere cadavre.
