— Mă scuzaţi, doamnă… După minute în şir, suportate cu stoicism, Maigret reuşea, în sfârşit, să-şi întrerupă vizitatoarea…
— Acum îmi spuneţi că fiica dumneavoastră vă otrăveşte lent…
— Asta e adevărul…
— Adineauri, aţi afirmat cu aceeaşi tărie că ginerele dumneavoastră face tot ce-i stă în putinţă să întâlnească pe coridoare camerista, ca să vă toarne otravă în cafea sau în numeroasele ceaiuri pe care le beţi…
— Asta e adevărul…
— Totuşi… Consultă – sau se prefăcu doar că ar consulta – însemnările făcute în cursul discuţiei, care dura de mai bine de un ceas.
— Totuşi, mi-aţi adus la cunoştinţă, la început, că fiica dumneavoastră şi soţul ei se urăsc…
— Păi, ăsta e adevărul, domnule comisar.
— Şi s-au înţeles să vă suprime?
— Păi, tocmai asta e, că nu! Încearcă să mă otrăvească separat! Înţelegeţi?
— Şi nepoata dumneavoastră, Rita?
— Şi ea, tot separat…
Venise februarie. Vremea era călduţă, însorită, cu cerul umezit uneori de un nor pufos de ploicică. Totuşi, de când vizitatoarea se afla la el în birou, Maigret scormonise de trei ori cu vătraiul în sobă, ultima sobă de la Poliţia Judiciară, pe care reuşise s-o păstreze cu foarte mare greutate atunci când pe Quai des Orfevres fusese instalată încălzirea centrală.
Femeia purta o haină de vizon, rochie neagră de mătase, o mulţime de bijuterii – la urechi, la gât, la încheietura mâinilor, la corsaj, ca o ţigancă – şi probabil că era lac de transpiraţie, într-adevăr, fardul exagerat, care mai adineauri forma o crustă şi acum începea să se topească, te ducea cu gândul mai curând la o ţigancă decât la o mare doamnă.
— În concluzie, trei persoane încearcă să vă otrăvească.
— Nu încearcă… Au început…
— Şi pretindeţi că acţionează fiecare fără ştirea celuilalt…
— Nu pretind, sunt sigură…
Avea acelaşi accent românesc ca o celebră actriţă de teatru bulevardier, aceleaşi izbucniri bruşte care îl făceau de fiecare dată să tresară.
— Nu sunt nebună… Citiţi… Presupun că îl cunoaşteţi pe profesorul Touchard?… Este chemat ca expert la toate marile procese…
Se gândise la toate, inclusiv să consulte cel mai celebru psihiatru din Paris şi să-i ceară un certificat care să ateste că era cât se poate de întreagă la minte!
Nu putea decât să asculte cu răbdare şi, ca să-i fie pe plac, să noteze din când în când câteva cuvinte pe un blocnotes. Venirea doamnei fusese anunţată de un ministru, care telefonase personal directorului Poliţiei Judiciare. Soţul ei, mort cu câteva săptămâni mai înainte, fusese consilier de stat. Locuia pe strada Presbourg, în una dintre acele case imense din piatră care au o faţadă spre piaţa Etoile.
— Să vedeţi cum procedează ginerele meu… Am studiat problema… Îl spionez de luni de zile…
— Înseamnă că începuse de pe vremea când trăia soţul dumneavoastră?
Îi întinse un plan al primului etaj, desenat de ea cu mare grijă.
— Camera mea este marcată cu A… Cea a fiicei mele şi a soţului ei, cu B… Dar Gaston nu se mai culcă în această cameră de la o vreme…
În sfârşit, sună telefonul, permiţându-i lui Maigret să răsufle puţin.
— Alo… Cine e la telefon…?
De obicei, centralistul nu-i făcea legătura decât în cazurile urgente.
— Scuzaţi-mă, domnule comisar… Un individ, care nu vrea să-şi spună numele, insistă foarte mult să vă vorbească… Mi-a jurat că e o problemă de viaţă şi de moarte…
— Şi vrea să vorbească direct cu mine?
— Da… Vi-l dau?
Şi Maigret auzi o voce îngrijorată care rostea:
— Alo!… Dumneavoastră sunteţi…?
— Da, comisarul Maigret…
— Scuzaţi-mă… Numele meu nu v-ar spune nimic… Nu mă cunoaşteţi, dar aţi cunoscut-o pe soţia mea, Nine… Alo!… Trebuie să vă spun totul, foarte repede, pentru că s-ar putea să se întâmple…
Maigret îşi zise în primul moment: ‘Ei, hai! Alt nebun… Ziua asta…’
Deoarece remarcase că nebunii se manifestă, în general, în serie, ca şi cum ar fi influenţaţi de unele faze ale Lunii. Îşi puse în gând să se uite puţin mai târziu în calendar.
— Mai întâi, am vrut să vin la dumneavoastră… Am trecut pe Quai des Orfevres, dar n-am îndrăznit să intru, pentru că era pe urmele mele… Cred că n-ar fi ezitat să tragă…
— Despre cine vorbiţi?
— Un moment… Nu sunt departe… În faţa biroului dumneavoastră, cu o clipă în urmă puteam să-i văd fereastra… Pe cheiul Grands-Augustins… Cunoaşteţi cafeneaua aceea mică numită Aux Caves du Beaujolais… Tocmai am intrat în cabină… Alo!… Mă ascultaţi?
Era unsprezece şi zece dimineaţa, iar Maigret notă automat în blocnotes ora, apoi numele cafenelei.
— Am luat în calcul toate soluţiile posibile… M-am adresat unui agent de poliţie în piaţa Châtelet…
— Când?
— Acum o jumătate de oră… Unul dintre ei era pe urmele mele… Cel mic şi brunet… Sunt mai mulţi şi fac cu schimbul… Nu cred că i-am recunoscut pe toţi… Ştiu că cel mic şi brunet e de-al lor…
Tăcere.
— Alo!… zise Maigret.
Tăcerea dură câteva clipe, apoi vocea se auzi din nou:
