Capitolul 1
Există imagini pe care le înregistrezi inconştient, cu precizia unui aparat de fotografiat, iar mai târziu, când ţi se-ntâmplă să-ţi revină în memorie, îţi frămânţi creierii ca să-ţi aminteşti unde le-ai văzut.
Maigret nu-şi mai dădea seama, după atâţia ani, că atunci când ajungea, întotdeauna cu respiraţia tăiată, la capătul scării greoaie şi prăfuite a Poliţiei Judiciare, se oprea niţel, aruncându-şi automat privirea către cuşca de sticlă ce servea drept sală de aşteptare, numită de către unii acvariu, iar de alţii Purgatoriu. Oare toţi făceau la fel, iar acest lucru devenise un soi de tic profesional?
Chiar şi atunci când, precum în dimineaţa aceea, razele de soare, luminoase şi blânde, vesele ca firul de mărgăritărel, străluceau deasupra Parisului, învăpăind coşurile roze de pe acoperişuri, în Purgatoriu ardea o lampă toată ziua, căci acesta n-avea ferestre şi lumina răzbătea înăuntru doar printr-un imens coridor.
Câteodată, pe fotolii sau pe scaunele îmbrăcate în catifea verde zăceau personaje mai mult sau mai puţin suspecte, vechi clienţi strânşi peste noapte de vreun inspector şi aşteptând să fie luaţi la întrebări, ciripitori sau martori convocaţi în ajun care ridicau capul cu un aer morocănos de fiecare dată când trecea cineva.
Nu se ştie din ce motive misterioase, aici atârnau şi două panouri negre cu fotografiile poliţiştilor căzuţi la datorie, tivite cu fir aurit.
Se mai perindau prin Purgatoriu şi alte persoane, bărbaţi şi femei deopotrivă, aparţinând aşa-numitei lumi bune; acestea stăteau în picioare, ca şi cum ar fi urmat să fie chemate dintr-o clipă în alta, iar ele s-ar fi aflat într-o vizită lipsită de importanţă. După câtăva vreme, le vedeai apropiindu-se de un scaun pe care se aşezau, în sfârşit şi nu de puţine ori le regăseai în acelaşi loc, chircite, cu privirea stinsă, fără urmă din ţâfna ascendenţei lor sociale, trei ore mai târziu.
În acea dimineaţă, nu se afla în Purgatoriu decât un singur om, iar Maigret observă că el aparţinea tipului căruia în mod obişnuit i se spune ‘mutră de şobolan’. Era mai degrabă slab. Fruntea teşită, chelboasă, îi era încoronată cu un ciuf de păr roşiatic. Avea, probabil, ochii albaştri sau viorii, iar nasul, pentru că bărbia îi era piezişă şi trasă îndărăt, părea să iasă cu atât mai mult în relief.
Peste tot, încă din şcoală, întâlneşti indivizi din această categorie şi, Dumnezeu ştie de ce, ai tendinţa să nu-i iei în serios.
Maigret îi dădu atât de puţină atenţie încât, dacă l-ar fi întrebat cineva, în clipa în care deschidea uşa biroului, cine se află în sala de aşteptare, probabil că n-ar fi ştiut ce să răspundă. Era nouă fără cinci. Pe fereastra larg deschisă se vedea aburul albăstrui, spuzit cu raze, care se ridica din Sena. Pentru întâia oară în acel an, Maigret îşi pusese pardesiul subţire, dar aerul încă era tare, ca un vin alb pe care-l bei şi-ţi îmbujorează obrajii.
Pe când îşi scotea pălăria, aruncă o privire pe cartea de vizită pusă la vedere pe mapa de pe biroul său. Cerneala de-abia se desluşea. Joseph Gastin, învăţător. Apoi, mai jos, în colţul drept, cu litere mai mici care-l obligară să se aplece, Saint-Andre-sur-Mer.
Nu făcu nici o legătură între cartea de vizită şi omul cu mutră de şobolan, întrebându-se doar unde anume auzise vorbindu-se de Saint-Andre-sur-Mer. Soneria de pe culoar anunţa momentul raportului. Se descotorosi de pardesiu, luă dosarul pe care-l pregătise din ajun şi, aşa cum făcea de atâţia ani, se îndreptă către biroul şefului. În drum se întâlni cu alţi comisari şi toţi aveau în ochi aceeaşi lumină pe care o văzuse la trecătorii de pe stradă.
— De data asta a sosit primăvara!
— Aşa s-ar spune.
— O să avem o zi magnifică.
Pe ferestrele mari din biroul directorului, soarele se revărsa ca prin cele ale unei biserici de ţară, iar porumbeii gângureau pe pervazul de piatră. Care cum intra repeta, frecându-şi mâinile:
— A sosit primăvara.
Erau cu toţii trecuţi de patruzeci şi cinci de ani; treburile despre care urmau să discute erau destul de dure, unele chiar macabre, dar asta nu-i împiedica să se bucure ca nişte copii de neaşteptata încălzire a vremii şi, mai cu seamă, de acea lumină ce scălda oraşul şi preschimba fiecare colţ de stradă, faţadele, acoperişurile, automobilele ce treceau pe podul Saint-Michel în tot atâtea tablouri pe care ai fi vrut să le atârni pe pereţi.
— L-ai văzut pe subdirectorul agenţiei din strada Rivoli, Maigret?
— Am întâlnire cu el peste o jumătate de oră.
Un caz lipsit de importanţă. O săptămână aproape fără activitate. Subdirectorul unei agenţii bancare din strada Rivoli, la doi paşi de Hale, îşi bănuia unul dintre salariaţi de anumite nereguli.
Îşi îndesă tutunul în pipă, cu faţa la fereastră, în timp ce colegul său de la Informaţii Generale discuta despre alt caz, în care era vorba de fiica unui senator, aflată într-o situaţie delicată.
În biroul lui, îl regăsi pe Lucas care-l aştepta, cu pălăria pe cap, căci urma să-l însoţească în strada Rivoli.
— Mergem pe jos?
Era foarte aproape. Lui Maigret îi zbură cu totul gândul de la cartea de vizită. Trecând prin faţa Purgatoriului, îl văzu din nou pe omul cu chip de şobolan, precum şi alţi doi-trei clienţi, printre care şi patronul unui local de noapte, pe care-l recunoscu şi care se afla acolo în legătură cu fata senatorului.
Ajunseră pe Pont-Neuf, Maigret cu paşi mari, Lucas, obligat, cu picioarele lui scurte, să alerge ca să nu rămână în urmă. Niciunul, nici altul n-ar fi ştiut, mai târziu, să spună despre ce vorbiseră. Poate că se mulţumiseră să privească în jur. Pe strada Rivoli, în aer plutea un miros de legume şi de fructe, iar camioanele duceau tot felul de coşuri şi panere.
