Era abia 9 dimineaţa şi se făcuse cald. Maigret îşi scosese vesta şi deschidea alene scrisorile ce se adunaseră pe birou, aruncând din când în când câte o privire pe fereastră.
Frunzişul copacilor de pe Quai des Orfevres [1] nici nu se clintea, iar Sena era netedă şi lucie ca o mătase. Erau în august. Lucas şi Lapointe, împreună cii şi mai bine de jumătate dintre inspectori, se aflau în concediu. Janvier şi Torrence şi-l luaseră în iulie, iar Maigret plănuise să petreacă o bună parte din septembrie în casa pe care o avea la Meung-sur-Loire.
De aproape o săptămână, zi de zi, spre sfârşitul după-amiezii izbucnea sălbatic o furtună scurtă, care se spărgea într-un ropot de ploaie ce îi făcea pe trecători să alerge de-a lungul faţadelor. Căldura dogorâtoare era învinsă şi aerul se răcorea pentru noapte.
Parisul se golise. Până şi zgomotele străzii nu mai erau aceleaşi, era doar liniştea. Se mai vedeau doar autocarele de toate culorile şi naţionalităţile, ce se opreau fără greş în aceleaşi locuri pentru a-şi revărsa preaplinul turiştilor: Notre-Dame, Luvru, Piaţa Concorde, Etoile, Sacre-Coeur şi, inevitabil, turnul Eiffel.
Dacă te plimbai pe străzi, erai surprins când mai auzeai vorbindu-se franţuzeşte.
Şeful cel mare al P. J. [2] era şi el în concediu, astfel încât erau scutiţi de corvoadă raportului zilnic. Corespondenţa nu era prea încărcată, iar delictul cel mai frecvent era furtul de buzunare.
Zbârnâitul telefonului îl smulse pe comisar din toropeală. Ridică receptorul.
— Comisarul din arondismentul 1[3] vrea să vă vorbească personal. Să vi-l dau?
— Da, daţi-mi-l.
Maigret îl cunoştea bine. Era un om puţin cam preţios, tot timpul pus la patru ace, foarte cultivat, de altfel, care fusese mai mulţi ani avocat înainte de-a intra în poliţie.
— Alo!… Ascan?
— Nu vă deranjez?
— Absolut deloc.
— Vă telefonez fiindcă m-am gândit că problema care mi-a căzut pe cap în dimineaţa asta s-ar putea să vă intereseze personal.
— Despre ce e vorba?
— O crimă. Destul de neobişnuită… Ar fi prea complicat să vă explic la telefon… Când aţi avea timp?
— Chiar acum.
— Îmi cer scuze că vă dau întâlnire la biroul meu, dar treaba s-a petrecut într-o fundătură aproape neştiută, lângă Hale.
Era în 1965, iar Halele Parisului nu fuseseră mutate încă la Rungis.
— Voi fi la comisariat în câteva minute.
Îi plăcea să mormăie, ca şi cum l-ar fi incomodat, dar în realitate nu-i displăcea să mai iasă puţin din rutina ultimelor zile. Intră în biroul inspectorilor. În mod normal, l-ar fi luat cu el pe Janvier, dar avea nevoie de cineva de încredere şi cu simţ de iniţiativă, care să rămână la sediu cât timp lipsea.
— Haide cu mine, Torrence… Ia o maşină din curte…
Comisariatul arondismentului 1 era în apropiere, pe strada Prouvaires. Maigret intră imediat în biroul comisarului Ascan.
— O să vedeţi unul dintre cele mai aiurite spectacole pe care le-am întâlnit vreodată. Prefer să nu vă spun nimic dinainte. Ei, salut, Torrence… Mai bine să lăsăm maşina aici. E la doi paşi.
Ocoliră Halele, care miroseau cumplit pe-o asemenea căldură şi unde se lucra de zor în plină perioadă de concediu. Străbătură străduţele înguste, mărginite de prăvălii şi de apartamente mobilate, mai mult sau mai puţin dubioase. Se puteau vedea lâncezind câţiva vagabonzi şi o femeie beată moartă, care se ţinea de ziduri să nu cadă.
— Pe aici…
Ajunseră pe strada Grande-Truanderie şi Ascan intră într-o fundătură atât de îngustă, încât un camion n-ar fi trecut.
— Fundătura Vieux-Four, îi informă el.
Nu erau decât vreo zece case vechi, iar la mijloc un teren viran pe care nu de mult se înălţase o clădire. Erau şi ele hărăzite demolării şi fuseseră evacuate.
Câteva fuseseră proptite cu bârne, ca să nu se năruie pereţii. Casa în faţa căreia se oprise comisarul de poliţie nu mai avea geamuri şi fuseseră scoase chiar şi o parte din ramele ferestrelor. Uşa de la intrare era înlocuită cu nişte scânduri. Ascan înlătură două, care fuseseră desprinse din cuie şi îndărătul cărora se deschidea un coridor larg.
— Fiţi atenţi la scară… Lipsesc câteva trepte şi cele care au mai rămas nu sunt prea solide…
Domnea un miros de praf şi de putreziciune şi pe deasupra, duhoarea Halelor. Urcară astfel două etaje. Un puşti de vreo doisprezece ani stătea pe jos, cu spatele rezemat de peretele coşcovit. Când îi văzu pe cei trei bărbaţi venind spre el, se ridică dintr-un salt, cu ochii strălucind.
— Sunteţi comisarul Maigret, nu-i aşa?
— Da.
— Nu-mi închipuiam că o să vă văd vreodată în carne şi oase… Lipesc într-un caiet toate pozele dumneavoastră pe care le găsesc în ziare…
Ascan explică:
— E tânărul Nicolier. Numele tău mic e Jean, nu-i aşa?
— Da, domnule.
