Capitolul 1
Bouin lăsase să-i scape din mână ziarul, care mai întâi îl deschisese pe genunchi, apoi alunecase încetişor, înainte de a ateriza pe parchetul ceruit. Sar fi putut zice că aţipise dacă, din când în când, nu i s-ar fi conturat o deschidere îngustă printre pleoape.
Să se fi lăsat nevastă-sa păcălită? Tricota în fotoliul ei jos, de cealaltă parte a sobei. Nu avea niciodată aerul că îl observă, dar ştia de multă vreme că nimic nu îi scăpa, nici cel mai mic spasm, abia perceptibil, al vreunuia dintre muşchii lui.
Bena cu maxilare de oţel, din faţa casei, cobora rapid din înaltul macaralei şi se lovea cu putere de pământ, aproape de betonieră, într-un vacarm de fierărie. De fiecare dată, şocul zguduia casa şi, de fiecare dată, femeia tresărea şi îşi ducea mâna la piept, de parcă zgomotul acela, care devenise totuşi un lucru obişnuit, i-ar fi atins cele mai profunde organe.
Se observau unul pe celălalt. Nu aveau nevoie să se privească. De ani întregi se cercetau astfel, pe ascuns, adăugând neîncetat noi subtilităţi jocului.
Bărbatul zâmbea. Ceasul de marmură neagră, împodobit cu ornamente de bronz, arăta ora cinci fără cinci. Ai fi zis că îi privea cadranul socotind minutele şi secundele. În realitate, număra mecanic, aşteptând şi el ca limba mare să ajungă la fix. În acel moment, zgomotele malaxorului şi ale macaralei aveau să înceteze brusc. Oamenii în impermeabile, cu feţele şi mâinile pe care se scurgea ploaia, împietreau preţ de o clipă, după care se îndreptau către baraca din scânduri ridicată într-un colţ al terenului viran.
Era noiembrie. De la patru după-amiaza munceau la lumina proiectoarelor care urmau să se stingă şi ele imediat, întunericul şi tăcerea invadând totul dintr-odată. Fundătura nu mai rămânea luminată decât de un singur bec cu gaz.
Emile Bouin îşi simţea picioarele îngreunate de căldură. Când întredeschidea ochii, zărea flăcările, unele galbene, altele albăstrui la bază, iscate de butucii din şemineul din marmură neagră, ca şi pendula ori candelabrul cu patru braţe care spânzura deasupra.
În casă, în afara mâinilor lui Marguerite, care se mişcau harnic, şi a sunetului slab al andrelelor, totul era tăcere, nemişcare, ca într-o fotografie sau ca într-un tablou.
Cinci fără trei minute. Fără două. Muncitorii începeau să se îndrepte, înceţi şi greoi, către baracă, pentru a se schimba, însă macaraua tot mai funcţiona, o ultimă benă ridicându-şi încărcătura de beton spre cofrajul care marca primul etaj al construcţiei.
Fără un minut. Ora cinci. Limba ornicului tremura, ezita pe cadranul şters. S-au auzit cinci lovituri rare ca şi cum, în întreaga casă, totul trebuia să se supună unei mişcări lente.
Marguerite suspină cu urechile ciulite înspre subita linişte de afară, care urma să ţină până a doua zi dimineaţă.
Emile Bouin reflectă. Cu un surâs vag pe buze, privea flăcările prin fantă îngustă a pleoapelor.
Unul dintre butuci, cel de deasupra, nu mai era decât un schelet înnegrit din care urcau fuioare de fum. Celelalte două încă mai sclipeau roşiatic, însă trosnetele le anunţau grabnica prăbuşire.
Marguerite se întreba dacă bărbatul ei se va ridica, va lua alţi butuci din coş şi îi va băga în sobă.
Se obişnuiseră cu dogoarea ce sosea din vatră, pe care o savurau până când pielea feţei începea să îi înţepe, fiind nevoiţi să îşi tragă fotoliile înapoi.
Soţul continua să zâmbească. Nu, nu ei. Nici focului. Ci unei idei care tocmai îi dăduse prin cap.
Nu se grăbea să o pună în aplicare. Aveau destul timp, şi unul şi altul, întreg timpul care îi va separa din momentul în care unul dintre ei ar muri. Dar, cum să afli care se va duce primul? Cu siguranţă şi Marguerite tot la asta se gândea. La asta doar se gândeau amândoi, de mai mulţi ani, de mai multe ori pe zi. Ajunsese principala lor problemă.
Până la urmă suspină şi el, ridică mâna dreaptă de pe mânerul fotoliului şi se pipăi până găsi buzunarul hainei de casă de unde scoase un carneţel ce juca un rol deosebit de important în viaţa casei. Paginile înguste erau prevăzute cu linii punctate ce permiteau desprinderea perfectă a unor fâşii de hârtie late de trei centimetri.
Coperta era roşie. Un creion subţire era strecurat într-un inel de piele.
Să fi tresărit Marguerite? Să se fi întrebat, oare, care urma să fie, de această dată, mesajul?
Sigur că era obişnuită, însă niciodată nu ştia ce cuvinte aveau să fie scrise, iar soţul ei rămânea premeditat nemişcat multă vreme, cu creionul între degete, ca şi cum ar fi stat pe gânduri.
Nu avea nimic deosebit să îi comunice. Voia doar să o tulbure, să o ţină cu sufletul la gură chiar în momentul în care, încetând vacarmul de pe şantier, începea să fie liniştită.
Bărbatului îi trecură prin minte mai multe idei, însă le alungă una după alta. Ritmul andrelelor nu mai era chiar acelaşi. Reuşise deja să o îngrijoreze sau, cel puţin, să îi trezească curiozitatea.
Îşi prelungi plăcerea încă vreo cinci minute, timp în care se auziră paşii unuia dintre muncitori îndreptându-se către capătul fundăturii.
În cele din urmă, scrise cu litere mari, de copil care învaţă alfabetul:
