Capitolul 1
DEPOZIŢIA UNUI FLAUTIST.
O balustradă neagră împărţea încăperea în două. În partea rezervată publicului se afla doar o bancă fără spătar, vopsită şi ea în negru, rezemată de peretele spoit cu var alb şi acoperit de afişe administrative. De cealaltă parte se înşirau pupitre, călimări, dulapuri pline-vârf cu registre imense şi ele negre, astfel că toate erau aici în alb şi negru. Şi mai puteai vedea înălţându-se pe o placă de tablă o sobă de tuci, cum nu mai întâlneşti azi decât prin gările micilor oraşe, o sobă al cărei burlan mai întâi urca spre tavan şi apoi o cotea, străbătând toată încăperea înainte de a dispărea în perete.
Agentul cu obrazul de copil, care-şi descheiase nasturii uniformei şi încerca să adoarmă, se numea Lecoeur.
Orologiul încercuit cu negru arăta orele 1 şi 25. Din când în când, becul singurul bec cu gaz aprins pâlpâia. Şi tot numai din când în când soba, fără vreun motiv aparent, pornea să duduie.
Afară, pocniturile de petarde, din ce în ce mai rare, cântecul vreunui beţiv sau trecerea unui cupeu pe strada care cobora în pantă mai tulburau niţel liniştea nopţii.
În faţa pupitrului din stânga, secretarul comisariatului cartierului Saint-Georges mişca buzele, ca un şcolar, aplecat asupra unei cărţi care tocmai apăruse: „Curs despre semnalmentele descriptive (Portret vorbitor) pentru uzul ofiţerilor şi inspectorilor de poliţie’.
Pe pagina de gardă, o mână iscălise apăsat cu cerneală violetă: J. Maigret.
Tânărul secretar al comisariatului se ridicase de trei ori de la căderea nopţii, ca să mai aţâţe focul: el va păstra de altfel nostalgia acestei sobe toată viaţaşi cândva la Quai des Orfevres o va regăsi pe asta sau una asemănătoare iar mai târziu, când în localurile poliţiei judiciare se va fi instalat încălzirea centrală, comisarul divizionar Maigret, şef al Brigăzii speciale, va izbuti s-o păstreze în biroul său.
Era prin 15 aprilie 1913. Poliţia judiciară nu se numea încă astfel, ci „Siguranţa’. Un suveran străin debarcase în dimineaţa aceea cu mare pompă la gara din Longchamps, întâmpinat fiind de preşedintele Republicii. Landourile oficiale, flancate de gărzile republicane în mare ţinută, defilaseră pe Avenue du Bois şi pe Champs-Elysees între două şiruri de oameni şi drapele. A urmat apoi o mare serată la Operă, un foc de artificii, cortegii şi-acum rumoarea stârnită de petrecerile populare abia începea să se potolească.
Poliţia era istovită. Cu toate măsurile luate, cu toate arestările preventive, cu toate acordurile încheiate cu diverse personaje mai umil sau mai puţin periculoase, oamenii se temeau ca până la sfârşit vreun anarhist să n-arunce o bombă.
Maigret şi agentul Lecoeur erau singuri, la orele 1 jumătate dimineaţa, în localul comisariatului de poliţie din cartierul Saint-Georges, de pe liniştita stradă la Rochefoucauld.
Amândoi ridicară capul auzind zgomot de paşi repezi pe trotuar. Uşa se deschise. Un tânăr gâfâind, privi în jurul lui, orbit de lumina becului cu gaz.
Domnul comisar? Întrebă el cu sufletul la gură.
Sunt secretarul lui zise Maigret fără a se ridica de pe scaun.
Încă nu ştia că, de fapt, în clipa aceea îşi începea prima sa anchetă.
Bărbatul era blond, subţire, cu ochi albaştri, cu obraji trandafirii. Purta deasupra hainei negre un pardesiu de culoarea mastieului, în mână ţinea o pălărie melon, în timp ce cu cealaltă îşi pipăia din când în când nasul umflat.
Te-a atacat vreun derbedeu?
Nu. Am încercat să salvez o femeie care striga după ajutor.
Pe stradă?
Într-o casă boierească de pe strada Chaptal. Cred că aţi face bine să veniţi imediat. M-au dat pe uşă afară.
Cine?
Un soi de valet sau portar, nu m-am lămurit.
Nu crezi că ar fi bine să începi cu începutul? Ce-ai căutat pe strada Chaptal?
Veneam de la lucru. Numele meu este Justin Miriard. Sunt al doilea flautist la Concertele Lamoureux, dar seara cânt la Braseria Clichy, pe bulevardul Clichy. Locuiesc pe strada d’Enghien, vizavi de Petit Parisien. Veneam pe strada Bellu, apoi am luat-o pe strada Chaptal, ca-n fiecare noapte.
Maigret secretar conştiincios îşi lua note.
Spre mijlocul străzii, care-i aproape întotdeauna pustie, am observat un automobil staţionând, dar cu motorul în funcţiune. Un Dion-Bouton. La volan se afla un bărbat cu o haină de căprioară gri şi obrazul acoperit aproape în întregime de nişte ochelari uriaşi. Când am ajuns aproape în dreptul lui s-a deschis o fereastră la etajul II.
Ai notat numărul casei!
17 bis. E o casă boierească, cu o poartă mare pentru trăsuri. Toate celelalte ferestre erau întunecate. Numai fereastra a doua, socotind de la stânga, era luminată, fereastra care s-a deschis. Am ridicat capul. Am întrezărit o siluetă de femeie care s-a aplecat o clipită în afară şi a strigat: „Ajutor!’
Ce-ai făcut atunci?
Stai puţin… Cineva, care era în cameră, a tras-o probabil înapoi. În aceeaşi clipă s-a auzit o împuşcătură. M-am întors spre maşina pe care tocmai o depăşisem, dar automobilul a pornit-o brusc.
Eşti sigur că ce-ai auzit nu era cumva zgomotul motorului?
Sunt sigur… M-am repezit la poartă şi am sunat.
Erai singur?
Da.
Înarmat?
Nu.
Şi ce-aveai de gând să faci?
