Viewing Single Post
AnnaE
#0

Capitolul 1

          Umbra chinezească.

          Ora zece seara. Porţile de fier ale parcului fuseseră închise, iar Piaţa Vosges era acum pustie, cu urmele lucioase lăsate de maşini pe asfalt şi susurul neobosit al fântânilor, copacii despuiaţi de frunze şi conturul monoton pe cer al acoperişurilor identice. Sub arcade, care formează o centură impresionantă a acestei pieţe, puţine lumini erau aprinse. Nu mai mult de trei-patru prăvălii. Comisarul Maigret văzu o familie care lua masa în una dintre ele, unde se îngrămădeau coroane mortuare. Încerca să citească numerele de deasupra uşilor, dar, imediat ce trecu de prăvălia cu coroane, o persoană mică de statură ieşi din umbră.

          — Dumneavoastră v-am telefonat? Probabil că aştepta de mult timp acolo. În pofida frigului lunii noiembrie, nu-şi pusese pardesiul peste şorţ. Avea nasul roşu şi ochii îngrijoraţi. La mai puţin de o sută de metri, în colţul străzii Beam, se afla un poliţist în uniformă.

          — Nu l-aţi anunţat? Mormăi Maigret.

          — Nu! Din cauza doamnei de Saint-Marc, care urmează să nască. Uitaţi! Aceea e maşina doctorului, chemat de urgenţă. Lângă trotuar staţionau trei maşini, cu luminile de poziţie aprinse. Cerul, cu nori care treceau pe un fond scăldat de lumina Lunii, căpăta uneori o paloare indefinită. Ai fi spus că stătea să ningă. Portăreasa intră pe poarta mare a imobilului, luminată de un bec de 25 de waţi, înnegrit de praf.

          — O să vă explic. Aici este curtea. Trebuie s-o traversezi ca să ajungi în oricare parte a casei, cu excepţia celor două prăvălii. Aici stau eu, în stânga. Nu daţi atenţie. N-am avut timp să culc copiii. Erau doi, un băiat şi o fată, în bucătăria în dezordine. Dar portăreasa nu intră. Arătă, la celălalt capăt al curţii, lungă, mare, o clădire cu proporţii armonioase.

          — Acolo e. O să înţelegeţi. Maigret se uita curios la acel nod de femeie ale cărei mâini agitate trădau înfrigurarea.

          — Cineva vrea să vorbească cu un comisar la telefon! I se spusese puţin mai devreme la Poliţia Judiciară. Auzise o voce înăbuşită şi repetase de trei-patru ori:

          — Vorbiţi mai tare! Nu vă aud!

          — Nu pot. Vă sun de la debit. Aşa că. Era un mesaj fără şir.

          — Ar trebui să veniţi imediat în Piaţa Vosges la nr. 61. Da. Cred că e vorba de o crimă. Dar încă nu trebuie să se ştie! Iar acum, portăreasa arăta spre ferestrele mari de la primul etaj. Câteva umbre se agitau în spatele perdelelor.

          — Acolo e.

          — Crima?

          — Nu! Doamna de Saint-Marc care naşte. Prima ei naştere. Nu e prea voinică. Înţelegeţi? Curtea era şi mai întunecoasă decât Piaţa Vosges. Era luminată de un singur bec, fixat în perete. Puteai ghici o scară în spatele unei uşi cu geam, apoi, ici şi colo, nişte ferestre lu-minate.

          — Şi crima?

          — Să vă spun! La şase au plecat angajaţii de la Couchet.

          — O clipă. Ce înseamnă ‘Couchet’?

          — Clădirea din fund. Un laborator sau o fabrică de seruri. Probabil că ştiţi. ‘Serurile doctorului Riviere’.

          — Şi fereastra aceea luminată?

          — Staţi puţin. Azi e 30. Aşa că domnul Couchet era acolo. Are obiceiul să rămână singur după închiderea birourilor. L-am văzut prin geam, aşezat în fotoliu. Priviţi. O fereastră cu ochiuri de geam mate. O umbră ciudată, ca a unui bărbat care zace cu capul pe birou.

          — El e?

          — Da. Pe la opt, când am dus gunoiul, am aruncat o privire. Scria. Se vedea foarte bine mâna care ţinea un toc sau un creion.

          — Şi la ce oră a avut loc crima?

          — Un moment! Am urcat să văd ce mai face doamna de Saint-Marc. Şi m-am uitat iar când am coborât. Era ca acum şi chiar am crezut că adormise. Maigret începea să-şi piardă răbdarea.

          — Pe urmă, după un sfert de oră.

          — Da! Era în aceeaşi poziţie! Spuneţi esenţialul.

          — Asta e tot. Am vrut să văd. Am bătut la uşa biroului. N-a răspuns nimeni şi am intrat. E mort. E plin de sânge peste tot.

          — De ce n-aţi anunţat comisariatul? E la doi paşi de aici, pe strada Beam.

          — Şi ar fi venit toţi în uniformă! Ar fi tulburat toată casa! V-am spus că doamna de Saint-Marc. Maigret avea mâinile în buzunare şi pipa între dinţi. Se uită la ferestrele de la primul etaj şi avu impresia că momentul se apropia, pentru că agitaţia crescuse. Auziră o uşă deschizându-se şi paşi pe scară. În curte apăru silueta unui om înalt şi solid. Portăreasa atinse mâna comisarului şi şopti cu respect:

          — Domnul de Saint-Marc. Fost ambasador. Bărbatul, căruia nu i se vedea faţa, se opri, porni din nou, apoi se opri iar, privind tot timpul spre propriile ferestre.

          — Probabil că i s-a spus să iasă afară. Şi mai adineauri. Haideţi cu mine. Poftim! Iar au dat drumul la fonograf! Şi exact deasupra familiei Saint-Marc! Fereastră mai mică, de la etajul doi, cel mai slab luminată. Era închisă şi mai mult puteai ghici decât auzi muzica unui gramofon. Portăreasa, slabă, nervoasă, cu ochii roşii, cu degetele agitate, se îndreptă spre fundul curţii, arătă un peron mic şi o uşă întredeschisă.

     — O să-l vedeţi la stânga. Prefer să nu mai intru. Un birou banal. Mobile deschise la culoare. Un tapet uni. Şi un bărbat de patruzeci şi cinci de ani, aşezat într-un fotoliu, cu capul pe hârtiile împrăştiate în faţa lui. Glonţul îl lovise drept în piept. Maigret trase cu urechea: portăreasa era tot afară, aşteptându-l, iar domnul de Saint-Marc continua să se plimbe prin curte. Din când în când, un autobuz trecea prin piaţă, iar vacarmul lui făcea şi mai profundă liniştea care urma. Comisarul nu se atinse de nimic. Se asigură doar că arma nu rămăsese în birou, se uită înjur trei-patru minute, pufăind din pipă, apoi ieşi, încruntat.

Attachments