Capitolul I.
Poliţistul care dârdâia sub crivăţul glacial privi cu stupefacţie pe tânăra japoneză care tocmai trecuse de pridvorul ambasadei americane. În ciuda frigului pătrunzător, ea nu era îmbrăcată decât într-un compleu de pânză – pantalon şi bluzon – şi cu un T-shirt alb. În ciuda ţinutei sale lejere, ea nu părea deloc incomodată de temperatură. Intrigat, poliţistul o analiză. Părul lung îi cădea pe umeri până la piept, despărţit de o cărare la mijloc. Faţa era ovală, un pic lată în partea de jos, cu nasul foarte puţin turtit. Picioarele erau uimitor de lungi pentru o japoneză şi drepte, ceea ce era încă o raritate. Din cauza obiceiului japonez de a purta copiii în spate, picioarele copiilor îmbrăţişau torsul mamelor lor şi din această cauză 95% dintre adulţi păstrau forma coapselor arcuite…
Necunoscuta trecu prin faţa poliţistului şi pătrunse în hol. Ea ar fi fost foarte frumoasă, cu excepţia unui singur detaliu: ochii foarte negri păreau gata să-i iasă din orbite în relief, la fel ca cei ai unei broaşte. El îşi întoarse capul, jenat din cauza acestei malformaţii.
Necunoscuta cu ochi bulbucaţi se aşeză în hol pe una dintre banchete în faţa serviciului de vize şi-şi puse pe jos sacul de pânză pe care-l purta în spate ca mulţi dintre studenţi. Poliţistul îşi văzu în continuare de treabă începând să supravegheze intrarea. Ambasada SUA era protejată la exterior de două gherete de ciment. Cu regularitate, manifestanţi de stânga veneau să strige sloganuri antiamericane în faţa intrării, după care coborau cuminţi strada strâmtă în pantă abruptă care se înfunda într-un enorm şantier de construcţii şi hotelul Okura.
Ambasada SUA nu merita totuşi atâtea onoruri: minusculă clădire albă, având două etaje, înconjurată de un parking, ea era estompată de un enorm zgârie-nori la sud – hotelul Okura care o domina cu cele-douăsprezece etaje ale sale, aflat pe cealaltă parte a străzii. Ambasada data de la sosirea americanilor în 1945 şi nimeni nu se gândise să construiască una mai frumoasă. Serviciile americane erau dispersate peste tot în Tokyo şi marile sale periferii spre marea pagubă a funcţionarilor.
Poliţistul în uniformă bleu se gândi: acesta nu era timpul manifestaţiilor. Ca întotdeauna, noiembrie era geros la Tokyo.
Doi bărbaţi tineri, care de vreo jumătate de oră răsfoiau reviste, aşezaţi pe o banchetă, se deplasară pentru a veni să se aşeze aproape de tânăra cu ochii bulbucaţi. Ei schimbară câteva cuvinte observând rarii vizitatori care aşteptau în micul hol. Într-o zi de vineri, la ora patru fără un sfert, nu era animaţie mare.
O scară largă păzită de doi puşcaşi marini îmbrăcaţi în uniforme, aşezaţi pe taburete în spatele a două mici tejghele pe care erau puse telefoane, se deschidea în mijlocul holului. Ea ducea spre birourile ambasadorului şi cele ale principalilor săi consilieri.
Numai vizitatorii care aveau întâlniri programate puteau urca scara, după prealabila anunţare la telefon.
La serviciul vize, funcţionarii începuseră să-şi strângă hârtiile. Fata cu ochii bulbucaţi se ridică, îşi luă sacul de jos şi se-ndreptă spre puşcaşul care se afla la stânga scării, surâzătoare şi foarte destinsă. Americanul îi înapoie surâsul spunându-i cu amabilitate:
— You can not go up there, Miss.
Ca şi când n-ar fi înţeles, ea începu să urce liniştită pe scară. Soldatul îşi părăsi locul şi începu să urce repede în urma ei, gândindu-se că nu a înţeles. El o strigă şi îi spuse, de data asta, în japoneză:
— Soumimassen! Snigai-nasu! 1
În loc să se oprească, fata continuă să urce mai repede. Scos din fire, marinarul se năpusti în urma ei şi o prinse de braţ. Ea se eliberă fără măcar să se întoarcă. El o placă prinzându-i picioarele de sub genunchi. Ea căzu în faţă, se sprijini în mâini şi se întoarse ca o pisică, băgând mâna dreaptă în sac. Puşcaşul nu avu nici măcar timpul necesar să vadă revolverul Beretta calibrul 38 care-i trimise un glonţ în mijlocul frunţii. Şocul făcu să-i sară cascheta albă din cap şi-l aruncă pe spate. El încercă să se ridice, se clătină şi căzu fulgerat. Explozia îl smulse pe al doilea puşcaş de la locul său. Acesta se năpusti, luptându-se cu tocul din piele albă pentru a-şi scoate coltul 45 reglementar. În momentul în care reuşise să-l scoată, auzi ţipete în hol. Se întoarse la timp pentru a vedea pe unul din însoţitorii japonezei ochindu-l cu un pistol mitralieră UZI. Rafala făcu geamurile să vibreze şi gloanţele se înfipseră în pieptul lui, trântindu-l pe treptele scării. Căzu pe spate, cu ţesătura uniformei deja pătată de sânge, fără să aibă timpul să reacţioneze. Deja cei doi japonezi se năpustiseră trecând peste el pentru a ajunge la fata care se ridicase.
Toţi trei fugiră până la primul etaj în timp ce solicitanţii şi funcţionarii de pe hol se aruncau la pământ ori fugeau prin poarta care da spre grădină. Stupefiat, poliţistul japonez nu reacţionase încă. Nu trecuse mai mult de un minut de când japoneza începuse să urce pe scări.
Roy Henderson, ambasadorul Statelor Unite în Japonia, tresări la auzul exploziilor. Era în cămaşă şi se pregătea să semneze pentru sfârşitul lunii. El se ridică, îndreptându-se grăbit spre uşa biroului său pentru a o zăvorî.
Uşa se deschise însă cu brutalitate când el era doar la un metru de ea, în faţa unei japoneze cu ochii afară din orbite care îndrepta spre el un pistol-automat. Dintr-o săritură, ea fu lângă el ţipând:
— Lay down! Lay down!
