Capitolul I
— Opreşte acolo! Îi porunci Momcilo Patenlici Nataliei, care se afla la volanul Mercedes-ului său.
Natalia Dragosavaci calcă pedala de frână, iar automobilului încetă să se mai hurduce prin gropile ce presărau drumul care pleca din Novi Sad pentru a ajungă la o uzină părăsită. Farurile iluminau atât grilajul din jurul clădirii, cât şi terenul viran ce se întindea până la marginea drumului.
Acest drum desfundat părea complet nefolosit. Întreaga Serbie era plină de fosile industriale, rămase în totală paragină. Natalia stinse farurile şi opri motorul. Îi plăcea la nebunie să şofeze automobilul amantului ei şi avea mare grijă să facă totul ca la carte. La lumina primelor raze ale soarelui, locul părea de-a dreptul sinistru. Faţă-n faţă cu terenul viran, de cealaltă parte a drumului, se afla şcoala veterinară din Zemun, ale cărei terenuri se întindeau până la ţărmul Dunării.
— Ce facem aici? Întrebă Natalia încercând să-si înăbuşe un căscat.
Era abia ora cinci şi jumătate dimineaţa, iar Momcilo Pantelici nu-i spusese nimic în legătură cu acea întâlnire atât de matinală. De altfel, acesta nu obişnuia să-i dea explicaţii legate de numeroasele sale activităţi. Nataliei puţin îi păsa.
Înainte de a se întâlni cu el, înţepenea câte opt ore pe zi în spatele ghişeului agenţiei Societăţii generale din Zemun, pentru un salariu de mizerie – 15.000 dinari – şi locuia împreună cu mama sa într-un apartament cu două cămăruţe, aflat într-unul din cartierele de blocuri, moştenire lăsată de Tito. În Bezamija. Novi Beograd.
Însă acum avea parte de un apartament de lux pe bulevardul Pregerica, în Zemun, cu o vedere magnifică a Dunării. Frecventa cele mai scumpe restaurante şi-si făcea cumpărăturile la Sava Center. Putea să conducă acest cupeu de lux. Despre care înainte putea să ştie ceva doar din pliantele publicitare. Deşi amantul ei nu era deloc seducător, avea o altă calitate: buzunarele îi erau pline de bani.
— Am venit ceva mai devreme, făcu Momcilo Pantelic. Mă vei lăsa aici şi te vei întoarce cu maşina acasă.
— Atunci cu ce ai să te întorci tu?
— Are cine să mă aducă, spuse bărbatul pe un ton misterios.
El se întinse, luptând cu somnul ce ameninţa să-l cuprindă. E drept că plecase cu noaptea-n cap, dar tensiunea nervoasă nu-l lăsase să închidă ochii toată noaptea. Stătuseră până târziu în cafeneaua Monza, un local de lux aflat pe un ponton de la ţărmul Dunării.
Momcilo scoase bricheta Zippo din centură. Îşi aprinse o ţigară şi suflă fumul. Încercând să-si liniştească nervii, să risipească greutatea pe care o simţea în stomac. După un răstimp, el aruncă ţigara. Natalia îl observa intrigată.
— Ai cumva probleme? Îl întrebă ea.
— Nu, mormăi Momcilo.
El o privi şi brusc simţi cum tensiunea i se risipeşte. Chiar şi fără a fi machiată, îmbrăcată cu o jachetă bej, fără sutien pe dedesubt, Natalia era afurisit de atrăgătoare. Bărbatul puse mâna pe piciorul ei. Un val fierbinte îi biciui trupul, înviorându-l.
— Nu ţi-ai pus slipul, făcu el după ce îi pipăi coapsa pe care se mula un pantalon subţire.
— Păi, nu am avut timp.
Momcilo simţi că nu mai rezistă impulsului. Cu mişcări febrile el îşi desfăcu fermoarul pantalonului şi-si eliberă membrul din slipul înflorat.
— Haide! Făcu el pe un ton imperativ.
Ascultătoare ca o şcolăriţă, Natalia se supuse imediat. Ştia că plăcerile simple erau şi cele mai bune. Cu conştiinciozitate, ea se puse pe treabă, până ce-l satisfăcu, smulgându-i gemete de plăcere. Ca printr-un miracol, angoasa îl părăsi sub mângâierile Nataliei. Uşurat, Momcilo îşi aranja hainele şi îşi aprinse o altă ţigară.
— Dobro.1 Acum poţi pleca.
El coborî din Mercedes fără ca măcar să o îmbrăţişeze şi îşi luă geanta de piele. Afară era încă răcoare, dar în două ore avea să fie o căldură sufocantă. El o ghidă ca să întoarcă maşina şi privi cum se îndepărtează pe drumul ce ducea la Novi Sad. Cuprins de un val de optimism, se gândi că numai peste câteva ore va fi bogat şi va putea pleca fără probleme din acea ţară de mizerie. Nu mai suporta să ducă viaţa asta de coţcar ce împuşcă banul din afaceri neînsemnate, ascultând de ordinele unor oameni care îl dispreţuiau. Urma să plece cu Natalia pe Coasta de Azur. Desigur, pentru a se putea bucura de această lună de miere, mai trebuia să îndeplinească o mică formalitate: să predea poliţiei sârbe pe bărbatul cel mai căutat din ţară. Era vorba de Milorad „Legija” Lukovici, fostul comandant al Beretelor Roşii. Organizaţia paramilitară JSO2, care a comis cele mai cumplite atrocităţi în aşa numita „curăţenie etnică”. Bărbatul care organizase asasinarea primului ministru al Serbiei, Zoran Djinjic. În 12 martie, cu un an în urmă, acesta fusese doborât cu două gloanţe, unul în piept şi altul în stomac, trase de un sniper dintr-o echipă a lui „Legija”. Asasinul folosise un H&K 7.62 în momentul în care Zoran Djinjici cobora din maşină în faţa biroului său.
Chiar într-o ţară ca fosta Iugoslavie, obişnuită cu violenţa, acest asasinat premeditat cu sânge rece provocase un şoc profund. În plus, era a patra tentativă de omor contra primului ministru…
Momcilo Pantelici participase la penultima. Aflat la volanul unui camion austriac, el se repezise în maşina ce-l ducea pe Djinjici la aeroport, forţând-o să oprească pe autostrada Zagreb, chiar la ieşirea din Belgrad. Zoran Djinjici fusese rănit în coliziune, dar atentatul eşuase din cauza unei neconcordanţe a timpului.
Ar fi trebuit, ca îndată ce maşina ministrului era oprită din drum, să fie prinsă la mijloc între două 4 x 4 şi ciuruită de armele automate. Era vorba de aşa-zisul spanish collar3 – Dumnezeu ştie din ce cauză.
