Prolog.
Waddi Maamar, reprezentantul OEP1 în Grecia, închise uşa capitonată de la biroul ministrului ordinii publice la care venise în vizită, le salută surâzând pe cele două secretare şi străbătu cu paşi mari holul ministerului.
Apoi, se duse la maşină – un Mercedes 280 de culoare neagră – ce aştepta în faţa clădirii, se aşeză greoi pe bancheta din spate şi îi zise şoferului:
— Mergem la Mazaraki.
După douăzeci de minute, maşina se opri pe o străduţă liniştită din cartierul Psyschico. În faţa Ambasadei Irakului, Waddi Maamar se prezentă imediat şi ceru să vorbească cu secretarul adjunct al lui Khalid Al Jawari. Acesta veni la recepţie după câteva minute şi îl conduse în biroul lui de la etajul al patrulea.
— Am obţinut ce am cerut, zise repede Waddi Maamar. Peste două zile şi jumătate.
— E absolut sigur?
— Absolut. Ministrul şi-a asumat răspunderea.
Khalid Al Jawari se destinse deodată şi îl strânse la piept cu căldură pe palestinian.
— Bravo. Voi transmite imediat vestea cea bună.
Se despărţiră după o scurtă îmbrăţişare. Abia rămas singur, Khalid Al Jawari se aşeză la maşina de scris şi începu să bată o scurtă notă informativă, destinată omologilor săi din delegaţia irakiană la Naţiunile Unite din Geneva şi de la Ambasada irakiană din Amman, în Iordania. De zece zile, Irakul era distrus de bombele americanilor şi, practic, nu reuşea să comunice direct cu Bagdadul. După ce termină, îl chemă prin telefon pe funcţionarul de la departamentul cifru care intră grăbit în biroul lui.
— Cifrează aceste două mesaje pentru mine şi trimite-le urgent, îi ordonă el.
Deşi, în mod oficial, deţinea o funcţie modestă în cadrul ambasadei, Khalid Al Jawari era de fapt adevăratul şef, în calitatea lui de comandant al Moukhabaratului2. După ce funcţionarul de la departamentul cifru plecă, se rugă în gând ca nu cumva ministrul grec să se răzgândească. În ce îl priveşte, acest lucru ar avea consecinţe dintre cele mai grave.
— Grüß Gott3, Herr Rashid. O convorbire pentru dumneavoastră, bitte!
Lungit de-a curmezişul patului, Adnan Rashid fu nevoit să treacă peste trupul partenerei sale, încă adormită, ca să poată ajunge la telefonul al cărui fir era prea scurt. Camerele din hotelul Post, cel mai bun din St.
— Anton-sur-Ariberg, erau spaţioase, dar nu şi practice.
— Alo! Aici Rashid, zise palestinianul în receptor. Cine e la telefon?
— Sunt eu, v-am trezit din somn? Răspunse o voce în arabă, pe care o recunoscu numaidecât.
— Nu, deloc.
— Voiam doar să vă anunţ că banii vor fi viraţi astăzi în contul dumneavoastră, zise interlocutorul lui. Imediat ce veţi primi creditul, veţi putea începe livrările.
— Fireşte, confirmă cu căldură în glas Adnan Rashid. Nici o problemă.
— Foarte bine, zise în încheiere interlocutorul său după o scurtă pauză. Cred că mai staţi încă o zi la schi, continuă acesta pe un ton glumeţ. Bucuraţi-vă din plin!
— Asta şi fac! Răspunse Adnan Rashid. Zăresc razele soarelui prin perdea. Va fi o vreme splendidă.
— Mi-ar face plăcere să fim împreună, oftă interlocutorul său. Pe curând!
Exact în clipa în care închidea, tânăra lungită în pat se trezi şi se întinse. Minionă, avea un trup plinuţ, cu forme rotunde şi un cap de uşuratică cu nasul în vânt, ochii verzi şi gura senzuală, cu buzele veşnic ţuguiate. Pe când era la şcoala din Kitzbühel, una dintre cele mai elegante staţiuni de schi din Austria, prietenele ei ziceau că ea, Lili Panter, avea „fundul cât o baniţă”. Adnan Rashid o privi cum se încalţă cu pantofii pe care îi avusese aseară la discotecă – nu-i plăcea să umble desculţă – cum se duce la geam şi dă perdeaua la o parte. Lumina năvăli imediat în încăpere. Faţada hotelului Post, aşezată în apropiere de calea ferată ce străbătea St.
— Anton de la un capăt la celălalt, dădea spre pârtiile de schi şi piscurile ce înconjurau staţiunea.
Cu mijlocul foarte arcuit, ce punea în valoare rotunjimea feselor şi a coapselor, se întoarse.
— E frumos afară, Putzi! Cine a fost?
— Sponsorul” nostru.
O străfulgerare plină de lăcomie lumină privirea tinerei austriece.
— Totul e în regulă?
— Absolut.
Adnan Rashid se uita fix la crupa rotunjoară. Îşi pipăi maşinal pe sub cearceaf sexul încă adormit, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că mai era la locul lui. Însurat cu Lili de vreo cinci ani, nu se plictisise încă de ea. Aşa cum stătea în semiîntuneric, era un adevărat îndemn la viol.
— Vino, zise palestinianul, cuprins de o inspiraţie subită.
Lili se întoarse cu o încetineală calculată şi rămase pe o parte ca să-i poată admira mai bine curbura coapselor şi şanţul adânc dintre sânii grei de care era tare mândră.
— Vino tu! Răspunse ea. Eu mă uit la trecători.
Fără să-şi ia privirea de la ea, Adnan Rashid începu să se mângâie pe sub cearceaf. Era în culmea fericirii. Cu părul negru, tuns scurt, cu mustaţa stufoasă, puţin căzută şi trupul musculos, nu părea de cincizeci de ani. Cu toate că era unul dintre teroriştii cei mai căutaţi din lume, se simţea invulnerabil datorită măsurilor de siguranţă sofisticate de care era înconjurat.
