Vol. 1
CAPITOLUL I.
Ronald Taylor ieşi din sala Joint Operation Center1, de la etajul nouă al clădirii care adăpostea sediul Secret Service2, la intersecţia dintre 4 Street şi 9 Street North West şi porni către ascensor. Şedinţa sa zilnică depăşise timpul prevăzut cu o jumătate de oră bună şi se făcuse aproape opt seara.
Îi era imposibil să scape de această obligaţie cotidiană. În calitate de director adjunct al Secret Service, organizaţie formată din 3404 agenţi care veghează asupra securităţii preşedinţilor Statelor Unite şi a familiilor acestora, era de datoria sa să participe până în ultima secundă. Serviciile secrete funcţionau ca un motor bine uns, graţie unui confortabil buget anual de 1,4 miliarde de dolari, dar fiecare zi impunea ore întregi de pregătire cu scopul de a se asigura că nimic nu va deranja liniştea sau nu va pune în pericol unicul „client” al Secret Service: preşedintele Statelor Unite. În cazul de faţă, Barack Hussein Obama, al patruzeci şi patrulea preşedinte al Statelor Unite.
Nume de cod pentru Secret Service: „Renegatul”. Graţie acestui nume, Secret Service îşi imagina că oferă protecţie suplimentară augustului şi unicului lor client. Ceea ce în realitate era o mare farsă, toţi cei familiarizaţi Casei Albe cunoscând numele de cod al preşedintelui.
Această tradiţie a numelor de cod avea o istorie veche. Bill Clinton era „Eagle” (Vulturul – n.n.), Richard Nixon era „Searchlight” (Proiectorul – n.n.), George W. Bush era „Torch blazer” (Torţa – n.n.) şi Ronald Reagan „Rawhide” (Biciul – n.n.). Fiecare preşedinte trebuia să-şi aleagă numele de cod de pe o listă prezentată de serviciile secrete.
Precum pisicile de rasă născute în cursul aceluiaşi an, toate numele de cod ale membrilor familiei prezidenţiale începeau cu aceeaşi literă ca a preşedintelui. Soţia sa, Michelle, era „Renaissance” (Renaşterea – n.n.), fiica sa, Malia, „Radiance” (Aureolă – n.n.) şi Sacha, cea mică, „Rosebud” (Boboc de trandafir – n.n.).
Ascensorul sosise şi Ronald Taylor dădu buzna în el, uitându-se nervos la ceas. Avea întâlnire cu Amanda Delmonico, amanta lui argentiniană, la şapte şi jumătate, la galeria ei de artă contemporană, de pe M Street, în Georgetown, în partea cea mai de vest a oraşului. Or, cu traficul de la acea oră, îi trebuiau cel puţin patruzeci de minute pentru a ajunge.
În timp ce cobora cu liftul, formă numărul de telefon al Amandei, care, culmea, trecu direct pe mesagerie.
Era un cocktail la galeria sa, „Cherub Antiques”, pentru o expoziţie specială cu vechi obiecte Tiffany. Se putea ca Amanda Delmonico să nu-şi fi luat telefonul sau să nu-l audă.
Câteva minute mai târziu, Ronald Taylor ieşea din garajul subteran al imobilului supravegheat de o mare de camere şi acceleră pe 9 Street, în direcţia sud, trecând prin faţa clădirii FBI, trei blocuri mai departe.
Ca de fiecare dată când mergea să o întâlnească pe Amanda, avea sufletul plin de dorinţe. O senzaţie pe care a fost uimit să o regăsească la 54 de ani. Trebuie spus că tânăra femeie, cu trupul său de zână latino, avea cu ce să revoluţioneze orice bărbat.
O siluetă lungă, plină de eleganţă, cu atât cât trebuia la piept şi la fese, picioare interminabile şi un chip armonios, unde buzele cărnoase şi roşii ocupau un loc de cinste. Privirea sa directă de sub sprâncenele pensate şi curbate l-a ademenit numaidecât pe Ronald Taylor, cu ocazia primei lor întâlniri, trei luni mai devreme, la un cocktail în cinstea unei expoziţii a sculptorului Erte3.
Ronald Taylor, care locuia şi el în Georgetown, într-o căsuţă cu o grădină minusculă pe Bank Street, alee care dădea în M Street, găsise într-o zi în cutia sa poştală o invitaţie pentru această recepţie, probabil distribuită în tot cartierul.
În seara cu pricina, reuşise să scape destul de devreme de la obligaţiile sale şi ajunse spre sfârşitul recepţiei. Cea mai mare parte a invitaţilor plecaseră deja şi de aceea, poate, una dintre angajate se precipitase spre el, cu un pahar de Martini în mână şi cu o căldură neaşteptată.
— Welcome at the Temple of the Art4, zise ea cu un zâmbet fermecător. Mă numesc Amanda.
Ronald Taylor rămase încremenit. Cu părul lung care-i cădea peste umeri, buzele enorme uşor rujate, privirea directă şi dulce, cu topul cu paiete susţinut cu două bretele fine şi cu o fustă lungă ce cobora până la glezne, Amanda Delmonico părea visul imposibil al Bărbatului Căsătorit.
Dar Ronald Taylor nu mai era cu adevărat căsătorit. Ci în curs de divorţ de soţia lui, Ginger, analistă la Fundaţia Carnegie, cu care se căsătorise acum şapte ani, în urma unei nebunii. Cuplul lor supravieţuise, răcindu-se într-un ritm implacabil şi regulat. Ajunseseră, foarte repede, să nu mai facă sex decât o dată pe săptămână, apoi o dată pe lună şi, în final, deloc.
Ceea ce nu părea să o deranjeze pe Ginger. Nu a fost niciodată pasionată de sex şi se căsătorise cu Ronald Taylor pentru a-şi asigura un nivel de viaţă decent, chiar agreabil. Îşi aducea frecvent de lucru acasă, ceea ce o ţinea ocupată până la unsprezece noaptea.
Or, la serviciile secrete, ziua începea devreme. Ginger şi Taylor au ajuns să nu se mai vadă, practic, deloc. Până în ziua în care, de comun acord, au decis să divorţeze. Atunci au apărut şi problemele.
