Capitolul
— Deschideţi, scorpiilor! Am venit cu zacistka!' Mascatul în ţinută de luptă vocifera întruna, răspunzându-i VOCII de femeie care a întrebat ce se întâmpla, după ce bătuse de câteva ori cu patul armei în uşă.
Vreo douăzeci de soldaţi mascaţi. Înarmaţi cu Kalaşnikovuri şi cu lansatoare de grenade. Înconjurau ruinele unei clădiri cu cinci etaje, situată pe strada Kirov. Din primul microdistrict din Groznâi. Era două dimineaţa, iar străzile din capitala cecenă erau pustii din cauza interdicţiei de circulaţie, în afară de două camioane acoperite cu prelate şi de un vehicul blindat care blocau strada Kirov. La această oră. O vizită nu putea să însemne decât ceva râu: numai soldaţii ruşi ieşeau în stradă, dar foarte bine înarmaţi.
Usa se întredeschise şi soldaţii se năpustiră înăuntru, îmbrâncind-o pe femeia care le deschisese. Un moşneag era ghemuit într-un ungher direct pe duşumea. Învelit cu o pătură. Un soldat îi trase un picior şi urlă la el:
— Scoală-te. Mizerabilule de boivik! 2 Şeful li se adresă tuturor celor prezenţi:
— Este vreo Larisa Elmuzaieva pe-aici?
— Da. Răspunse femeia care îi deschisese, e fata mea. Dar.
— Unde este? Strigă ofiţerul rus.
— Jos. În beci. Doarme.
— Vreau să-i văd pe toţi cei care locuiesc în şandramaua asta! Acum! De nu. Arunc o grenadă. Bâstro3
1. „Curăţenia” – în sensul de arestare fn. A.)
2. Combatant cecen (n.a.)
3. Repede (n.a.)
Zainap Elmuzaieva se aplecă peste gaura pătrată ce ducea în pivniţă şi strigă cu glas plin de groază:
— Haideţi repede sus Au venit cu Zacistka\par Soldaţii au început să scotocească peste tot. sub privirea năucită a bătrânului care îşi mângâia barba. Unul dintre ei băga în buzunar o cutie de Nescafe începută, iar în celălalt o sticluţă cu apă de toaletă. Ocupanţii beciului apărură pe rând pe trapă O femeie mai în vârstă, alta mai tânără, un bărbat cu barbă, un adolescent, o fetiţă şi, în sfârşit, o tânără înaltă cu pomeţii înalţi, cu nas coroiat, cu bărbie energică şi în ochi cu o expresie sălbatică. Toată lumea era îmbrăcată. Fiindcă în Groznâi era foarte frig. Oamenii dormeau îmbrăcaţi. Tânăra era singura femeie care nu purta fustă lungă, ci era îmbrăcată în jeanşi şi cu mai multe pulovere, care însă nu reuşeau să-i ascundă formele. Se aşezară cu toţii în şir lângă un perete de care erau agăţate în cuie alte haine. Şeful mascat se proţăpi în faţa tinerei care era mai înaltă decât el şi urlă:
— Tu eşti Larisa Elmuzaieva?
— Da. Răspunse ea pe un ton neutru, privindu-l pe rus drept în ochi.
Acesta ţipă imediat:
— Vrei poza mea! La spune, eşti o târfuliţă frumoasă! O sa ne distrăm cu tine.
Larisa Elmuzaieva plecă ochii în pământ, dar nu răspunse Deşi aveau cagule, soldaţii ruşi nu suportau să fie priviţi în ochi Erau atât de urâţi de populaţia din Cecenia, încât se simţeau stânjeniţi când erau priviţi chiar şi de oameni neînarmaţi Zainap Elmuzaieva înainta cu curaj.
— De ce aţi venit aici? Nu ascundem nici un combatant cecen şi nu avem nici un ban.
Ofiţerul îi aruncă o privire piezişă.
— Veniţi cu toţii. Altminteri…
Se supuseră în tăcere şi ieşiră în frig în şir indian. Zainap se străduia să discute, arătându-l pe taică-său.
— Are optzeci şi şase de ani. Nu poate să rămână înăuntru?
— Niet.
Ofiţerul îâmbrânci pe bătrân afară şi zise:
— Urcaţi-vă în camion!
Soldaţii îi goneau lovindu-i cu paturile puştilor. Trăind mereu astfel de experienţe, nimeni nu se opunea. La ce bun? In Cecenia. Ruşii omorau precum respirau, nefiind pedepsiţi pentru faptele lor. Înainte de a se urca în camionul cu prelată. Zainap îndrăzni totuşi să întrebe:
— Unde ne duceţi?
— La Khankala. Scorpie, ţipă ofiţerul.
Khankala era cartierul general al armatei ruse în Cecenia. Era o imensă bază dotată cu un aeroport, situată la câţiva kilometri de Groznâi. Cele două camioane acoperite cu prelate se puseră în mişcare, iar vehiculul blindat încheia coloana. Pe strada Kirov se făcu din nou linişte.
— Noi ştim să lucrăm cu cleştele, cu cuţitul, cu acul… Am văzut mulţi oameni ca tine zvârcolindu-se de atâtea ori de durere şi pe urmă tot au vorbit. Ai face bine să-mi spui chiar acum ce ştii… De ce te duci la Istanbul?
Larisa Elmuzaieva nu răspunse, ci stătea cu privirea în pământ, blestemându-se în gând că venise să-si vadă familia pe care n-o mai văzuse de luni de zile, dar nu o făcuse decât pentru a-i mai ridica moralul cât de cât. Era însă prea târziu. Fata răspunse cu voce liniştită:
— Lucrez pentru un ONG care are sediul la Istanbul.
Apoi abia îndrăzni să se uite la cel din faţa ei. Un bărbat de un blond cânepiu, plinuţ. Roşu în obraji, cu buze groase de chefliu. Stătea pe un taburet la cincizeci de centimetri de ea şi îi arunca o privire dispreţuitoare.
— La ascultă, eu sunt maiorul Vitali Plotnikov din GRU. Şi n-am chef de poveşti. De fapt. Ce faci la Istanbul?
Larisa lăsă din nou privirea în pământ. Interogatoriul începuse imediat ce ajunsese la Khankala. Se găseau într-o baracă din lemn. Încălzită de o sobă. Iar familia ei era în camera de alături şi soldaţii ruşi o înjurau şi o ocărau întruna. Larisa era bântuită de o teamă atroce: să nu-i violeze sora în vârstă de cincisprezece ani, Seda. Brusc şi aproape fără să se mişte, maiorul Plotnikov îi trase un pumn în faţă de căzu de pe taburet.
7. Serviciul de Informaţii al armatei (n.a.)
