CAPITOLUL I
— Ficatul este cel mai bun lucru pe care îl au comuniştii.
Generalul Oung Krom zâmbea cu răceală în timp ce îl privea pe soldatul guvernamental care se pregătea să deschidă stomacul unui „khmer roşu” lungit la picioarele lui, spintecându-l cu ajutorul unui pumnal K-Bar1. Legat cu un cablu pentru transmisiuni, prizonierul fusese grav rănit de o schijă de obuz care îi despicase burta. Acum avea doar nişte mişcări reflexe. Fusese un băiat în floarea vârstei, cu faţa rotundă, schimonosită de durere.
Soldatul călău dădu la o parte şi mai mult uniforma verzuie şi îi secţionă pieptul ca să scoată ficatul împreună cu vezica biliară. Malko se abţinu cu greu să nu vomite. Scena era observată de mai mulţi soldaţi cambodgieni glumeţi, cu puşti de asalt M 16 pe umăr. Unul dintre ei luă ficatul, îl băgă într-o pungă de plastic şi îl puse în raniţă. Cameramanul neamţ, care avea nişte ochi ciudat de migdalaţi şi filma scena, secondat de o chinezoaică ce îi ajungea până la brâu, opri aparatul de filmat, îl puse uşurel pe sol şi îşi şterse fruntea.
Un şuierat veni din cer şi, din instinct, Malko se chirci. Obuzul mortierului de calibrul optzeci şi doi explodă la cincizeci de metri de ei într-un nor alb. Soldaţii nu se clintiseră din loc. Unul dintre ei fusese surprins cu micul Buddha din fildeş, pe care îl avusese la gât, strâns cu discreţie între dinţi, convins fiind că această superstiţie îl va face invulnerabil… Îndată, un M 113 – vehicul blindat pentru transportarea trupelor – adăpostit într-o parte, începu să tragă cu furie din mitraliera de calibrul cincizeci rafală după rafală, în liziera de cocotieri unde se ascunseseră khmerii roşii, la vreo sută de metri, dincolo de spaţiul liber. Erau cei din linia întâi. Jungla deasă şi verde alterna cu savana plină de terenuri accidentate. Pnom Penh se afla la douăzeci de kilometri mai la sud. Momentan, pe front domnea liniştea. Era ora sfântă a orezului. De comun acord, adversarii făcuseră un pact tacit… Mai cu seamă că trupele guvernamentale avansau în momentul ăsta.
Malko îl cerceta cu privirea pe generalul Oung Krom care stătea lângă cadavru. Era mult mai înalt decât ceilalţi cambodgieni. Ras în cap şi cu mustaţa neagră care îi atârna în ambele colţuri ale gurii, semăna cu Genghis-Han rătăcit prin întinsa Asie. Un smoc de păr negru crescut la rădăcina nasului îi imprima un aer comic.
Uniforma părea ca scoasă din cutie, iar vizitele pe front erau întotdeauna foarte scurte. Fiind mâna dreaptă a mareşalului Lon-Nol, şeful de stat cambodgian, nu părăsea nici un moment „Chamcar-Mon”, marea de garduri din sârmă ghimpată ce îl adăpostea pe bătrânul mareşal în inima Pnom Penh-ului.
Soldatul care îl omorâse pe prizonier şi îi scosese ficatul îşi puse arma M 16 pe umăr şi se îndepărtă. Malko se apropie de generalul cambodgian puţin cam nedumerit.
— De ce a luat ficatul cu el?
Generalul îi adresă un zâmbet larg.
— Fiindcă o să-l mănânce. Ca să împrumute virtuţile duşmanului.
Cameramanul cel înalt, care îşi aranja aparatul de filmat, ridică privirea şi adăugă cu voce calmă şi indiferentă:
— Câteodată mai mănâncă şi urechile. Şi fierb capetele ca să facă supă.
Brusc şi fără nici un sens, mai multe ţevi din vehiculele M 113 se dezlănţuiră trăgând spre liniile comuniştilor. Vacarmul era înspăimântător. La fiecare rafală, se ridica la cer un nor de fum alb. Chinezoaica ce îl însoţea pe cameraman se aşeză, îşi astupă urechile şi îi zâmbi lui Malko. Părul negru şi lung, gura cu buze groase şi ochii mari de căprioară contrastau în chip ciudat cu umerii laţi şi mersul cam ţeapăn de docher. Nu schiţase nici un gest când soldatul îi scosese ficatul prizonierului. În acest univers de o cruzime fără margini, acesta fusese doar un incident banal. Încă năuc după cele douăzeci de ore de zbor şi cu cămaşa lipită de corp din cauza căldurii înfiorătoare, Malko se întrebă deodată ce căuta în acest colţ din îndepărtata junglă cambodgiană.
Generalul Oung Krom luă arma mortului, un AK 47 de fabricaţie chinezească, al cărei pat se rupsese şi o aruncă în Jeep-ul personal. Celelalte vehicule din escortă rămăseseră puţin mai în spate pe drum.
Cameramanul se îndreptă cu paşi liniştiţi către un vehicul M 113 care trăgea rafale în poziţiile comuniştilor, însoţit de chinezoaica ce îi căra bateriile aparatului de filmat.
— Unde este domnul Frankel? întrebă deodată generalul Krom.
— Iată-l, spuse Malko. A pus ceva în maşină.
Americanul venea spre ei cu paşi repezi în soarele dogoritor. Malko se întrebă de ce l-a adus în colţul acesta pierdut de lume. Întoarse capul şi surprinse privirea generalului Krom care îl fixa pe american. În ochii foarte negri se citea o ură imensă.
Apoi, când se simţi observat de Malko, ura din priviri se stinse pe dată. Douglas Frankel veni lângă general gâfâind.
— Îi atacaţi?
— Aşteptăm obuzele de 105, răspunse cambodgianul.
Trupele guvernamentale nu se grăbeau să atace. Pentru doisprezece dolari pe lună şi câte un ficat din când în când, soldaţii nu prea aveau chef să participe la un masacru… Doug Frankel clătină din cap după obiceiul lui. Acest lucru putea să dureze ore în şir… I se adresă lui Malko:
— Să ne întoarcem la Pnom Penh. Aş vrea să vă duc să vedeţi şi alţi refugiaţi de pe strada numărul 30.
Malko îl aprobă, apoi se îndepărtă discret de american, căci mirosea a peşte. De dimineaţă zburase cu un avion cambodgian care transportase cu puţin timp în urmă câteva tone de peşte uscat. Cu ochelarii cu ramă de oţel şi faţa rotundă puţin umflată, bondoc şi lipsit de eleganţă, semăna cu un comis-voiajor rătăcit în acest război straniu. Însă buzele subţiri ca lama unui brici contrastau îngrijorător cu faţa de lună plină. La drept vorbind, Doug Frankel fusese unul dintre cele mai strălucite elemente pe care le avea CIA în sud-estul Asiei. Unul dintre puţinii agenţi ai Companiei care vorbeau curent chineza, thailandeza, franceza, vietnameza şi limba cambodgiană… Cei douăzeci şi doi de ani petrecuţi în Asia îl căliseră precum umezeala care pătrundea neîncetat în lemnul bătrânelor pagode. Dar rămăsese un profesionist de o luciditate absolută, animat de o îndârjire rece şi de un cinism de fier, dar şi de un curaj absolut.
