Samba Langustelor avea un ritm îndrăcit. Deodată muzica se opri brusc şi predicatorul continuă cu vocea lui mieroasă: „Rugaţi-vă, fraţilor. Spălaţi-vă sufletul de păcate aşa cum vă spălaţi cămaşa. Astăzi este Sărbătoarea Sufletelor, sărbătoarea celor neprihăniţi. Nu trebuie să facem nici o faptă rea până când soarele nu va răsări din nou…”
Apoi un cor intona o veche melodie religioasă.
Cu urechea lipită de tranzistor, un negru mare şi deşelat asculta emisiunea transmisă de Radio-Guanabara, legănându-se în ritmul cântecului religios. În spatele lui, de-a lungul cartierului Mono Babylonia, se întindea un şir lung de oameni.
Singuri sau în grupuri mici, negrii coborau din favellas” cu o luminare aprinsă în mână. Ai fi zis că ai în faţă un vierme lucitor cu nenumărate tentacule, şerpuind pe cărările din coasta munţilor Morros.
Noaptea cădea cu brutalitate peste Rio de Janeiro, aşa cum se întâmpla totdeauna la tropice. Building-urile moderne care mărgineau oceanul de la Copacabana pină la Flamingo îşi aprinseseră luminile, în magherniţele agăţate de flancurile munţilor, asemenea unor abcese monstruoase, câteva lămpi cu petrol pâlpâiau parcă cu sfială. Casele bogaţilor*. Nu există oraş în lume unde luxul şi mizeria să se înlănţuie mai strâns ca la Rio. Brazilienii au clădit imobile moderne pe terenul neted, lăsând pantele munţilor în stăpânirea junglei şi a săracilor.
Chiar în centrul oraşului, e destul să ridici capul ca să dai de o favella, bidonvil tropical: fără apă, fără electricitate, o încăpere pentru zece suflete, unul din locurile cu cea mai mare mortalitate din lume şi unde găseşti cei mai buni dansatori de samba din Brazilia.
În seara aceea negrii coborau fără să danseze spre trotuarele din mozaic ale oraşului bogaţilor. Îşi purtau cu gravitate luminarea de zece cruzeiros cumpărată pe credit. De Sărbătoarea Sufletelor, care pica în prima zi de luni din mai, toţi cei care aveau posibilităţi trebuiau să-şi cinstească morţii, ducând o luminare la altarele improvizate răsplndiţe în tot oraşul.
Unul dintre ele se găsea chiar la capătul tunelului care lega Copacabana de Botafogo, cartierul central din Rio de Janeiro. Sute de flăcări mici ardeau deja deasupra unei plăci unde puteai citi că cele o sută şaisprezece familii de nevoiaşi, care locuiseră în acel loc înainte de construirea tunelului, fuseseră mutate în superbe HLM-uri” oferite de guvernatorul Lacerda. Placa nu spunea însă nimic despre miile de familii care nu avuseseră norocul să-şi aibă domiciliul pe locul unui viitor tunel.
„ O mulţime tăcută se uita cum ardeau luminările. Îngenunchiaţi sau în picioare, oamenii se rugau.
Deodată, toate clopotele bisericilor din Rio începură să bată, cu dangătul lor firav sau puternic, acoperind zgomotul circulaţiei.
O negresă bătrână, care se întorcea de la lucru, legănându-şi capul în ritmul clopotelor, se opri deodată locului zăpăcită de spaimă. La vreo zece metri de altarul pe care ardeau luminările, pe Avenida Juliano Moreira, patru luminări încadrau un corp întins pe şosea. După toate aparenţele, nu toată lumea urmase sfintele poveţe din acea zi de cinstire a celor dispăruţi, căci nenorocitul purta în spate urmele unei morţi violente: două găuri de gloanţe de calibru mare.
Negresa îşi făcu repede semnul crucii, mormăi o rugăciune şi o rupse la fugă.
Automobiliştii ocoleau cu respect corpul, iar trecătorii îl priveau cu teamă. Dar puţini se opreau. În Brazilia există o practică curentă: în caz de accident sau moarte violentă, cadavrul este lăsat acolo unde se găseşte, aşteptând ca familia să-l ceară. Ca această lăsare în părăsire să fie înconjurată de respect, se fixează direct pe sol patru luminări, atât pentru a-i semnala prezenţa, cit şi pentru a se aduce un omagiu mortului.
Note:
1) Favellas – cartiere de magherniţe, agăţate de pantele munţilor, adevărate oraşe ale mizeriei (n.t.).
De aceea, negrii din Morro Babylonia, care văzuseră primii cadavrul, nu ezitaseră. Fără să meargă până la altar, ei îşi aşezaseră luminările pe asfaltul încă fierbinte, în jurul corpului, înainte de a se duce să se reculeagă. Acest element nou intervenit în programul lor chiar le bucurase inima. Pietatea nu îi împiedicase însă să remarce că mortul purta un costum costisitor, de culoare gri, o cămaşă imaculată şi pantofi negri, din piele fină. Fireşte, costumul era deteriorat de pata mare de singe care se întindea pe spatele omului. Dar, era totuşi foarte reconfortant să-ţi spui că cineva poate fi atât de bine îmbrăcat şi să moară în stradă ca un amărât de la magherniţe.
O maşină a poliţiei opri lângă cadavru. Cei doi poliţişti cu şapcă îşi făcură semnul crucii şi întoarseră corpul ca să-i vadă faţa. Omul zăcea perpendicular pe direcţia trotuarului şi probabil că fusese împuşcat din spate în timp ce traversa.
Arăta de vreo patruzeci de ani, era blond şi purta un inel cu blazon pe inelarul de la mina stângă. Avea ochii deschişi şi nici măcar nu părea mirat.
Unul din poliţişti îl scotoci în buzunare. Scoase mai întâi un portofel şi talonul unui bilet de avion dus-întors pe ruta Zurich-Rio de Janeiro cu Scandinavian Airlines System. Omul sosise la Rio chiar în dimineaţa aceea. Nu-şi rezervase loc pentru întoarcere. Poliţistul găsi în buzunarul hainei un paşaport american pe numele prinţului Malko Linge, născut la Viena. Fotografia corespundea şi documentul părea autentic. Un singur lucru nu era în regulă: pistolul negru, scurt şi plat care forma o umflătură pe pântecul mortului. Arma era încărcată şi avea glonj pe ţeava.
În sfârşit, poliţistul brazilian scoase din buzunarul pantalonilor un teanc mare de bancnote de cinci mii de cruzeiros. Ezită o clipă, apoi aşeză banii în portofel. Pentru orice eventualitate, îi întrebă pe cei din jur:
— A văzut careva ceva?
