Capitolul I.
Alteţa Sa Serenisimă prinţul Malko Linge privea. Bosforul. De la etajul trei al hotelului Hilton din Istanbul, panorama era splendidă. Primele lumini tocmai începeau să se aprindă pe malul asiatic. Ambarcaţiunile defilau fără oprire prin faţa ochilor săi: un mare petrolier sovietic, două cargouri greceşti obosite, un vechi barcaz iugoslav încărcat la refuz cu lemn, ca şi alte vase de tonaj mai mic.
De la Marea Neagră până la Marea Marmara era un trafic continuu, ceea ce explică de ce, încă din secolul al XVII-lea, au existat lupte pentru stăpânirea Bosforului, această strâmtoare ca un gât de sticlă, de cincisprezece kilometri lungime.
Lui Malko, această privelişte îi amintea de fluviul pe care îl iubea cel mai mult pe lume – Dunărea. Sosise de o oră în această banală cameră de hotel, care nu era nici măcar climatizată. Bagajele şi le despachetase şi le aranjase impecabil: patru costume gri închis, identice (avea oroare de schimbări vestimentare) şi un mic teanc de cămăşi şi rufărie de corp.
După douăzeci de ani de meserie, era pentru a doua oară în Turcia. Dar memoria sa extraordinară îi conservase toate amintirile; ar fi putut descrie cu minuţiozitate fiecare din vechile case de lemn care bordau altădată strada pe care se afla acum Hilton-ul.
Avu un gând pentru misiunea datorită căreia se afla aici. Din nou probleme lipsite de interes. Deşi lucra de aproape un sfert de secol ca agent de informaţii, nu reuşise niciodată să se intereseze cu adevărat de dramele în care intervenea.
În fond, nu exista decât un singur lucru în care credea cu adevărat: castelul său.
Părăsi fereastra pentru a contempla fotografia panoramică, de un metru lungime, pe care o scosese din valiză şi o etalase pe birou: castelul său, reşedinţa istorică a familiei Linge, unde îşi va trăi şi el ultimele zile. De douăzeci de ani, tot ceea ce câştiga era înghiţit de bătrânele pietre. Reuşise până acum să reconstituie sala de arme, salonul şi turnul de vest.
Era tot ce-i mai rămăsese după şaptesprezece generaţii de nobleţe feudală: era prinţ al Sfântului Imperiu Roman Germanic şi Alteţă Serenisimă.
La început, asta i-a impresionat foarte mult pe amicii săi americani de la CI. A.1 Dar Alteţa Sa Serenisimă era un titlu prea lung pentru gustul american, aşa că deveni S. A. S.2 pur şi simplu, iar mulţi dintre cei care i se adresau aşa nici nu cunoşteau semnificaţia acestei sigle.
Avea atâtea de făcut! Antreprenorul, care nu lucra practic decât numai pentru el, îl anunţase că trebuia terminat acoperişul înainte de venirea iernii; preţul: 50.000 dolari.
De aceea se afla în Turcia.
Castelului, odată restaurat, îi trebuia redat şi spaţiul său înconjurător natural. Şi aici problema era mai complicată, căci domeniul Linge fusese victima inocentă a unor rectificări de frontieră între Ungaria şi Austria.
Pe scurt, castelul era în teritoriu austriac, iar parcul – în teritoriu maghiar. Nu era mai mult teren în jurul zidurilor sale decât în jurul zidurilor unui pavilion de periferie.
La acest gând, Malko se simţea cuprins de furie. Ar fi fost nevoie de un alt război şi de o altă rectificare de frontiere pentru a-şi recupera patrimoniul. În alte vremuri, s-ar fi declanşat conflicte pentru mai puţin decât atât. Dar astăzi, existenţa armelor atomice anula o astfel de posibilitate.
Se privi în oglindă şi se găsi satisfăcător. Părul impecabil aplatizat, ca şi cele două riduri care îi înconjurau gura îi confereau un aer orgolios şi dispreţuitor în acelaşi timp. Ochii, mai ales, erau extraordinari: două pete de aur. De un galben profund, ca cei de felină. Câteodată nuanţa lor vira spre verde, dar asta era un semn de rău augur.
La C. I. A. Era uneori supranumit I. B. M., datorită memoriei sale prodigioase. Putea să „recite” o carte după ce o citise de două ori, sau să recunoască o persoană, după douăzeci de ani, văzând-o douăzeci de secunde.
Satisfăcut de propriul examen, Malko se reîntoarse la fereastră. Se amuza contemplând moscheile înşiruite de-a lungul Bosforului când un strigăt îl făcu să ridice capul.
O masă întunecată venea drept asupra lui. Cineva căzuse pe fereastră de la câteva etaje mai sus. Omul trecu la câţiva centimetri de Malko, cu faţa deformată de teroare. Ţipătul său sfâşie atmosfera ca o sirenă.
S. A. S. Se simţi dintr-o dată foarte obosit. Avusese timp să recunoască, fugitiv, chipul omului cu care avea întâlnire a doua zi – căpitanul Carol Watson.
Capitolul II.
Coca zveltă şi neagră se înfigea rapid în valurile albastre ale Mării Marmara. Periscoapele lui Memphis lăsară câteva clipe o dâră de spumă, apoi nu mai rămase decât un bolborosit de ape, care se împrăştie şi acela, repede.
Pe pasarela lui Skylark, vasul de escortă al lui Memphis, specializat în operaţii de prim-ajutor submarine, locotenentul Bob Rydell cuplă radiotelegraful care făcea legătura cu Memphis. Imediat în căşti se auzi mormăitul aspru al unui avertizor, apoi vocea căpitanului Harvey ordonând:
— Dive, dive (imersiune). Rydell luă microfonul.
— Harvey, Harvey, cum mă auzi?
Vocea lui Harvey se auzi imediat, puternică şi clară.
— Cinci pe cinci. Ne îndreptăm spre est-nord-est. Viteză maximă. Adâncime maximă. Vom reveni la suprafaţă spre sfârşitul zilei. La fiecare sfert de oră vă voi expedia un „Gertrude”. Over (terminat).
— O. K. Recepţionat perfect. Over.
Skylark se deplasa în ritm susţinut. Timpul era magnific. Nici un nor, doar un uşor clipocit de valuri. Destins, Rydell îşi aprinse o ţigară. Aceste manevre nu aveau, în fond, nimic dezagreabil. Şi apoi ce senzaţie minunată să te simţi, pe această mică ambarcaţiune, protejat de întreaga flotă a VI-a a Statelor Unite. Îşi lăsă privirea să rătăcească spre orizont.
