AnnaE
#0

Capitolul I.

          Un avion bimotor se rotea lent deasupra unui punct galben minuscul, ce se vedea ieşind din valurile cenuşii ale Atlanticului. Era o bătrână amfibie Catalina, rămasă de pe vremea celui de al doilea război mondial, pe care americanii o dăduseră ruşilor cu titlu de împrumut şi de pe care fuseseră şterse orice indicii ale apartenenţei la un anumit stat. Pe flancurile fuselajului şi sub aripi, se mai puteau distinge clar urmele de vopsea cenuşie.

          În mai multe rânduri, avionul încercase să amerizeze. De fiecare dată însă, când ajungea la o altitudine de douăzeci de metri, pilotul era nevoit să renunţe. Valurile prea puternice ar fi sfărâmat fuselajul chiar în secunda în care ar fi atins suprafaţa apei.

          Încă o dată, avionul anonim execută un viraj şi se îndreptă contra vântului către barca de cauciuc. Cu voletele lăsate şi cu viteză redusă, el începu să coboare lent, fără să depăşească viteza de o sută douăzeci de kilometri pe oră. Era o performanţă remarcabilă având în vedere rafalele puternice ale vântului şi starea oceanului.

          Otto Wiegand, naufragiatul din barcă, înălţă capul şi îl aplecă imediat. Bimotorul venea direct spre el, atingând parcă suprafaţa agitată a apei. El scoase o exclamaţie de furie. De data aceasta, avionul va putea să amerizeze. Nu-i mai rămăsese mare lucru de ales. Nervos, el apucă patul revolverului Mauser P-38, ţinut la centură. Un val enorm se abătu însă peste barcă şi Otto Wiegand se lungi pe bord, sub duşul îngheţat. Când ridică privirea, tremurând din toate încheieturile, amfibia trecuse.

          Într-un zgomot cumplit de motoare, luase iar altitudine şi virase. Ţinta fusese din nou ratată. În ciuda frigului, Otto Wiegand răsuflă uşurat şi se relaxă puţin. Acum, de avion spânzura o funie lungă, la capătul căreia se afla un fel de plasă cu ochiuri mari. Era o tehnică veche folosită pentru recuperarea naufragiaţilor. Acest tip de aparat putea să zboare cu minimum optzeci pe oră. Plasa se târa la suprafaţa apei, naufragiatul se agăţa de ea şi apoi era tras de membrii echipajului la bordul avionului.

          Ridicându-se de astă dată ceva mai sus, Catalina părea un albatros uriaş. Brusc, o voce amplificată, deformată de un megafon, acoperi zgomotul furtunii:

          — Otto Wiegand, Otto Wiegand. Veniţi cu noi.

          Senzaţia era halucinantă. Vocea aceasta puternică şi metalică venea parcă din cer. Fără să vrea, bărbatul din barcă ridică privirea. Bimotorul continua să se rotească deasupra lui. El strânse pumnii neputincios, apoi îşi astupă urechile ca să nu mai audă cuvintele pătrunzătoare şi ameninţătoare, rostite din cer în limba sa natală.

          Până la urmă, trebuiau să renunţe sau să li se termine benzina, dacă nu se hotărau ca să-l ucidă mai repede. Riscul acesta rămânea în picioare, deşi era minim. Atâta vreme cât puteau să-l prindă viu, ştia că nu se vor da bătuţi.

          El îşi descoperi urechile cu băgare de seamă, dar şi le astupă imediat la loc: litania megafonului continua. Ca şi cum un om ca el ar fi putut fi convins vreodată cu vorbe. Erau cu adevărat naivi. Dacă nu ar fi fost pradă unei imense oboseli, ar fi râs în hohote.

          Valurile cenuşii şi înspumate acopereau ritmic micuţa barcă galbenă. De fiecare dată, Otto Wiegand, aşezat în fundul ambarcaţiunii, cu spatele lipit de pânza strânsă a acesteia, cobora capul, închidea ochii şi se agăţa cu toate forţele sale de corzile bărcii de salvare. În pofida rezistenţei sale fizice, dinţii îi clănţăneau de frig şi îşi deschidea cu greu pleoapele înroşite de sare.

          Profitând de un moment de acalmie, Otto Wiegand descoperi o cutie neagră, învelită cu o pânză impermeabilă, ce se afla la picioarele sale şi, acţionă un buton. Beculeţul aparatului de radio nu se aprinse, însă. Marea îi distrusese bateriile. După o scurtă ezitare, naufragiatul îl aruncă peste bord.

          El scoase din fundul buzunarului o bucată de biscuit şi începu să o mestece. Era tot ce-i mai rămăsese în afară de o jumătate de litru de apă. Potrivit calculelor sale, trebuia să se afle la două sute de mile la nord-vest de coastele Norvegiei. Barca era în derivă către vest. Dacă nimeni nu captase semnalele sale disperate, era condamnat să moară în următoarele patruzeci şi opt de ore.

          Numai gândul la acest lucru îl făcu să urle de furie. Ar fi fost prea stupid să se înece în această mare îngheţată şi ostilă, după toate prin câte trecuse el, Otto Wiegand.

          Ca să-şi menajeze forţele, se ghemui cât putu în fundul bărcii, cu mâna pe pistolul lansator de rachete, încercând să uite de zgomotul halucinant al bimotorului Catalina. Pe o vreme ca asta, un vapor ar fi putut trece la o distanţă de cinci sute de metri fără ca să-l vadă. Nu avea curajul să adoarmă. Destinul nu-i oferea o şansă de două ori.

          Totuşi, fără să-şi dea seama, aţipi, dar se trezi brusc, cuprins de panică. Avionul încă se mai afla acolo.

          Se gândi la Stéphanie, care trebuia să-l aştepte la hotelul Bristol din Stockholm şi avu o senzaţie arzătoare în pântece. Oare la ce se gândea ea văzând că el nu mai soseşte? Şi dacă se întorcea în Germania? Nu ar mai fi văzut-o niciodată.

          Gândul acesta înspăimântător îl umplu de furie. Ca să se liniştească, încercă să calculeze în minte numărul orelor scurse de la plecarea sa din Germania de Est. Furase un mic Fieseler la ora opt dimineaţa, după ce doborâse santinela ce era de pază.

     În mod normal, ar fi trebuit să ajungă la Stockholm cu o oră mai târziu. La Stockholm, unde îl aştepta Stéphanie.