AnnaE
#0

Capitolul I.

          Două picioare goale ieşeau de sub camioneta oprită la stopul de la intersecţia Avenida Las-Amapolas cu bulevardul Venezuela, alături de autobuzul hârbuit care scotea nori de fum. Teresa Santos le aruncă o privire indiferentă. Una dintre nenumăratele victime ale războiului civil care însângera Salvadorul de luni de zile. Ucigaşii de stânga sau de dreapta trăgeau rafală după rafală şi dispăreau, siguri că nu vor fi pedepsiţi. Depăşită de situaţie, poliţia lăsa cadavrele pradă muştelor, până când rudele se ocupau de ele.

          Se făcu verde şi picioarele dispărură din câmpul vizual al Teresei Santos, fără ca aceasta să încerce vreo emoţie deosebită. Ospătăriţă la barul hotelului Camino Real, nu se amesteca în politică şi încerca să nu sufere de pe urma climatului de violenţă care domnea în jur. De altfel, trebuia să coboare. Autobuzul acceleră, apoi încetini şi opri la intersecţia cu Autostopista Sur.

          Teresa Santos sări din maşină, împreună cu alţi călători şi se îndepărtă spre mahalaua din colonia Las-Mercedes, unde locuia. Uniforma verde cu maron de la Camino Real îi dădea un aer de un lux rar întâlnit în acele locuri.

          După câteva clipe, fu depăşită de o maşină, care încetini şi opri lângă ea. Un Range Rover puternic, cu geamuri fumurii şi caroserie înaltă. Doi bărbaţi coborâră şi se apropiară de ea. Înalţi, masivi, cu chipuri impasibile în spatele ochelarilor întunecaţi. Instinctiv, Teresa Santos se opri. Unul dintre ei o întrebă:

          — Domnişoara Santos?

          — Da, răspunse fata, cu inima bătându-i năvalnic.

          Necunoscutul surâse.

          — Veniţi cu noi, e prea cald să mergeţi pe jos.

          Pentru că fata nu se mişca, necunoscuţii o încadrară şi o împinseră uşor spre maşina oprită. Teresa Santos simţi vârful unui cuţit împungând-o uşor în coapsă. Simţea cum i se taie picioarele. Camioanele şi maşinile treceau la câţiva metri de ea. Dar nu le mai vedea, atât era de îngrozită. În fiecare zi, La Prensa scria despre asemenea răpiri, în capitala San Salvador, sau la ţară. Oameni înarmaţi, tăcuţi, calmi şi nemiloşi. Trupurile erau găsite apoi ciuruite de gloanţe, cu organele sexuale înfundate în gură şi cu un bileţel atârnat de ureche, în care era scris „motivul” crimei. De la începutul anului avuseseră loc trei mii de asasinate politice şi nici o singură arestare.

          Elocvent palmares.

          Cei doi o împinseră pe Teresa Santos pe bancheta din spate a Rover-ului. Pocnetul portierei o izola de lumea de afară şi vehiculul porni. Necunoscuţii stăteau în faţă. Chipul rotunjor al fetei era acoperit de sudoare, iar privirea înnebunită nu zărea decât tapiţeria din piele artificială a banchetei din faţa ei. Nu-i trecea prin minte să opună rezistenţă: răpitorii ar fi ucis-o pe loc. Ghemuită pe banchetă, încerca să-şi stăpânească tremurul nervos, chinuindu-şi mintea pentru a ghici ce putuse stârni răzbunarea necunoscuţilor. Sigur că în Salvador nu era nevoie de motive prea serioase, dar Teresa Santos se ţinea departe de absolut orice şi nu vorbea niciodată ce nu trebuia.

          Range Rover-ul parcurse cam un kilometru pe Autostopista Sur, apoi coti la dreapta spre nord, urcând spre Carretera Panamericana, un bulevard larg, cu două sensuri, mărginit de vile şi tabere militare. În sfârşit, după stadionul de base-ball, maşina vira încă o dată la dreapta, pe o stradă liniştită, plină de magnolii. Începând de acolo, Teresa Santos pierdu şirul bulevardelor şerpuind printre vilele luxoase: colonia San-Francisco, zona cea mai şic din San Salvador. Nici urmă de pietoni, iar maşinile erau rare. Range Rover-ul ajunse în faţa unui garaj închis şi şoferul claxona. Uşa se deschise imediat, apoi se închise în spatele vehiculului.

          Fără o vorbă, Teresa Santos fu ajutată să coboare. Garajul se afla la marginea unei grădini tropicale. Răpitorii o conduseră pe fată spre o construcţie mică din beton, aflată cam la cincizeci de metri. În treacăt. Teresa zări undeva în stânga o casă albă cu coloane, o piscină cât cea de la Camino Real. Şi o brunetă tânără în costum de baie, întinsă pe o saltea de plajă.

          Fu împinsă într-o cameră cu pereţi de ciment, semănând cu un atelier, luminată de un bec puternic. Unul dintre răpitori scoase o frânghie subţire din buzunar şi îi legă atent mâinile la spate, atât de strâns, încât aproape îi opri circulaţia, apoi o împinse spre un scaun.

          — Aşează-te şi nu te mişca de aici.

          Ieşiră, închizând uşa cu cheia şi Teresa Santos rămase singură cu neliniştea care nu-i dădea pace. Ce avea să urmeze? Începu să se roage fierbinte, cu voce tare.

          *

          * *

          Teresa Santos plângea încetişor în momentul în care uşa se deschise din nou. Trecuse cel puţin o oră de când fusese legată şi încheieturile o dureau îngrozitor. Avea senzaţia că îi explodează degetele. Printre lacrimi, zări trei bărbaţi: cei care o răpiseră şi un altul care nu semăna cu o brută sau cu un pistolar. Din contră. Şuviţele întunecate şi răvăşite, trăsăturile fine şi regulate, îl făceau să semene cu un actor de cinema. Purta şi el o cămaşă mexicană brodată, un pantalon negru, ghete mexicane şi fuma o ţigară verzuie. Se apropie de ea şi spuse pe un ton neutru:

          — Cum vă numiţi?

          Teresei Santos îi era atât de frică, încât îi trebuiră mai multe minute ca să răspundă. Bărbatul aşteptă, fără să schiţeze vreun gest de ameninţare.

          — Santos, Teresa Mercedes.

          — Unde locuiţi?

          — Cale Rosales 56, colonia Los-Mercedes.

          — Cu ce vă ocupaţi?

          — Lucrez la Camino Real.

          — Bine.

          Clătină din cap, aparent satisfăcut de răspunsuri. Încurajată de o asemenea atitudine, fata îndrăzni să întrebe:

          — Domnule, de ce m-au adus aici?