Capitolul I.
Break-ul cenuşiu „404”, fără placă de înmatriculare, se deplasa cu rapiditate pe aleea Miguel Claro, venind dinspre sud. Farurile luminau şoseaua pustie înecată încă în ceaţă. Era cinci dimineaţa şi interdicţia de circulaţie încetase abia de câteva minute. Prudenţi, locuitorii nu se aventurau pe străzi decât începând cu ora cinci şi jumătate, nevrând să se trezească la Ritoque, lagărul de concentrare creat de junta în apropierea oraşului. Acei carabinieros şi poliţiştii de la D. I. N. A.1) -Gestâpo-ul regimului – nu glumeau. De la unu noaptea până la orele cinci dimineaţa, Santiago era un oraş mort.
Vehiculul semnaliza lângă intersecţia cu aleea Clemente Fabria, încetini şi trase la trotuar, cu faţa la grilele care înconjurau parcul Ambasadei Italiei, una dintre cele mai frumoase proprietăţi din cartierul înstărit Bilbao. Imediat, carabinierul îngheţat de frig, sugrumat In uniforma lui măslinie, înainta spre maşină ameninţând-o cu pistolul-mitralieră. Ceilalţi poliţişti, postaţi la fiecare sută de metri, cât ţinea ambasada, se scuturară cu nervozitate. Un câine-lup, ţinut în lesă, latră. Ambasada Italiei, ca toate celelalte enclave diplomatice de la Santiago, era încercuită zi şi noapte de poliţie. Orice persoană care ar fi încercat să treacă gardul ar fi riscat să fie doborâtă fără somaţie, în interiorul fiecărei ambasade se înghesuiau deja zeci de refugiaţi politici, fugiţi de represiunea feroce dezlănţuită de junta generalului Pinochet, aşteptând să poată ieşi din ţară cu un permis special. Unii stăteau acolo de aproape un an… După harababura din primele zile, D. I. N. A. închisese ermetic ambasadele şi nimeni nu mai reuşea să se refugieze aici. Mai mult, carabinierii invadaseră Ambasada Columbiei ca să pună mâna pe fugarii care se ascundeau acolo… Protestele declanşate de acţiunea lor fuseseră atât de violente încât nu mai îndrăzniseră să repete figura… Dar căinţa lor nu mersese până acolo încât să-i înapoieze pe cei răpiţi…
Portiera maşinii „404”, care se oprise în faţa Ambasadei Italiei, se deschise şi îşi făcu apariţia o siluetă şovăielnică şi insolită.
Un bărbat scurt şi solid, aproape un pitic, cu o pălărie albă, trasă pe frunte, îmbrăcat cu un costum de culoare închisă foarte strâns pe corp. Ochii lui mici, injectaţi de sânge, priviră cu insolenţă ia ţeava pistolului-mitralieră; sughiţă, vârî mâna într-un buzunar şi scoase o legitimaţie pe care o puse sub nasul carabinierului.
Note:
1) Dirección de las Informaciones Nacionales (n.a.)
Acesta lăsă imediat arma în jos şi schiţă un zâmbet uşor servil.
— Esta bien, Señor.
Motorul maşinii nu se oprise. Era singurul zgomot care rupea tăcerea zorilor.
Bărbatul cu pălărie albă îşi puse legitimaţia la loc, sughiţă din nou şi se apropie de poartă cu un mers nesigur. Carabinierul îşi întoarse faţa. Nou-venitul putea a alcool de la o poştă. Fixând cu privirea clădirea cenuşie cu un etaj, care se ridica în mijlocul parcului, bărbatul cu pălărie albă scuipă cu violenţă, bombănind o insultă. Apoi se întoarse la maşină, deschise uşa din spate şi îl chemă pe omul de la volan. Acesta coborî imediat şi veni lângă el. Carabinierul, nemişcat pe trotuar, îl auzi pe şofer pronunţând câteva cuvinte de reproş pe un ton respectuos, după care omul fu nevoit să suporte o ploaie de înjurături. Bărbatul cu pălărie albă se aplecase deja în interiorul vehiculului şi, ajutat de şofer, trase afară un sac de iută maro. Când sacul căzu pe asfalt, bărbatul cu pălărie albă râse cu toată gura, apoi se întoarse şi îl chemă pe carabinier cu o voce de om beat. Acesta simţi că i se face greaţă: după formă, era uşor să-ţi dai seama că sacul conţinea un corp omenesc.
Carabinierul se apropie cu un pas de automat.
— Señor?
Vocea îi era nesigură şi se străduia să nu privească sacul.
— Lasă gura şi ajută-ne, zise bărbatul cu pălărie albă.
Şi apucă el însuşi de un capăt. Toţi trei transportară până la poartă sacul de pânză murdar de pete de culoare închisă. Chiar în momentul acela, la o fereastră de la parterul ambasadei se aprinse lumina.
* * în picioare, în spatele perdelelor din sufrageria Ambasadei Italiei, un tânăr bărbos observa cu mare atenţie tot ce se petrecea în faţa porţii. Mobilele din încăpere fuseseră împinse la perete pentru a face loc la vreo douăzeci de saltele improvizate. Mirosul din încăpere era îngrozitor. De luni de zile, refugiaţii veneau acolo unii după alţii. Fiecare partid politic avea încăperea lui. Partidul comunist se instalase în salonul mare, M. I. R.1) ocupase sufrageria, lăsând subsolul pentru M. A. P. U. în fiecare noapte unul dintre ei stătea de veghe pentru a evita orice surpriză pusă la cale de D. I. N. A. Toate intervenţiile ei aveau loc în timpul interdicţiei de circulaţie, ca să nu existe martori.
Tânărul cu barbă nu-si lua ochii de la maşina „404”. Era din ce în ce mai nervos. D. I. N. A. folosea aproape totdeauna astfel de maşini fără placă de înmatriculare. Ce voiau? Părăsi fereastra şi se strecură până la un bărbat ghemuit într-o cuvertură; deasupra lui era agăţată o pancartă care proclama: „Nu aruncaţi gunoiul pe jos, curăţenia e revoluţionară!”
Bărbosul îl scutură uşor pentru a nu-i trezi pe ceilalţi.
— Carlos!
Tânărul care dormea se trezi imediat şi se ridică cu ochii încă cârpiţi de somn, dar gata să riposteze. Deşi avea o faţă slabă, era frumos, avea o bărbie voluntară, un păr negru pieptănat pe spate şi o gură senzuală. Aproape că avea aerul unui seducător din anii '30. Numai gura, mare şi bine conturată, îmblânzea acea faţă nerasă.
— Ce este…
— Sunt afară! Şopti bărbosul.
Carlos se repezi la fereastră. Inima îi bătea cu putere. D. I. N. A. oferea pentru prinderea lui 4 200 de dolari. O sumă enormă într-o ţară bântuită de o inflaţie de 375%.
Tânărul văzu maşina şi sacul, dar nu înţelese imediat.
— Trezeşte-i şi pe ceilalţi, îi zise el bărbosului.
