(SAS contra CIA)
Capitolul I.
Aerul era sufocant din cauza kerosenului ars. Deşi era aproape unu noaptea, cimentul terenului era încă impregnat de căldură. Micile luminiţe albastre care jalonau pista de zbor reuşeau să dea ansamblului un vag aer modern.
Malko Linge surâse maliţios, fără să fie văzut de nimeni, observând că fiecare bec electric era dublat de o lampă cu gaz. Electricitatea era extrem de capricioasă la Teheran.
Uriaşul DE 8 se aşezase pe pistă aproape de clădirea aeroportului. Nu se vedeau prea multe avioane: un Boeing de la Air India, un Coronado al S. A. S. şi câteva vechituri de Dakota care aparţineau unor companii orientale, cărora le era jenă să-şi afişeze numele pe fuselajul aparatelor.
Docili, pasagerii se luaseră după stewardesa dolofană şi negricioasă.
Malko privi în jurul lui. Nu-l aştepta nimeni. Altfel, s-ar fi aflat la faţa locului.
Nu vedea decât doi hamali persani, zdrenţăroşi, zăcând pe treptele aeroportului.
Terasa era pustie, iar pendula arăta unu şi zece.
Malko suspină, gândindu-se că la New York nu era decât ora patru şi jumătate şi trebuia să fie mult mai bine în căsuţa lui din Pughkeepsie, decât pe tărâmul acela pustiu unde avea impresia că respiră vapori de petrol.
Pasagerii se aliniaseră cuminţi în faţa celor două ghişee, în spatele geamurilor, funcţionarii adormiţi şi neraşi îşi treceau din mână în mână, cu aere misterioase, paşapoartele străine.
Datorită paşaportului diplomatic, Malko fu scutit de vamă. Un iranian mărunţel, numai dinţi strălucitori şi mustaţă, se sperie de-a binelea când îi citi titlurile. Însă nu îndrăzni să întrebe ce însemna S. A. S. Dar era clar că murea de nerăbdare să afle.
De altfel nu era primul ins intrigat de cele trei litere!
Ele însemnau, pur şi simplu, „Alteţa Sa Serenisimă”.
În ciuda paşaportului său diplomatic american, prinţul Malko Linge, de origine austriacă, avea tot dreptul la acest titlu. Şi, trebuie să spunem că ţinea nespus de mult la el.
Tot atât de mult, se ataşase de castelul pe care îl deţinea în Austria şi unde se hotărâse să-şi petreacă zilele bătrâneţii, sigur, numai după ce vor fi fost terminate lucrările foarte delicate de restaurare, pentru care se străduia să asigure banii necesari, transpirând în solda guvernului american. Pentru că nu era decât un soi de funcţionar al C. I. A.1, binecunoscuta organizaţie a contraspionajului american.
Colegii lui, ca toţi americanii, erau extrem de impresionaţi de titlul său. Numai că li se părea puţin cam lung. Să-l fi strigat „Linge”, pur şi simplu, ar fi fost lipsit de gust.
Aşa că „S. A. S.” reuşea să exprime concizie şi respect în acelaşi timp.
— Doriţi o maşină? Îi propuse politicos funcţionarul.
— Nu, mulţumesc, o să iau un taxi.
Ştia că într-o asemenea ţară trebuie să ai îndoieli serioase în faţa oamenilor prea serviabili.
Malko privi în jurul lui. Se afla în sala vămii, printre primii sosiţi unde, dincolo de un perete de sticlă, vreo cincizeci de iranieni se străduiau să distingă chipurile noilor veniţi.
Expresiile lor, trecând de la curiozitate la încântare, îl făcură pe Malko să se simtă ca într-un incubator.
Aşteptând să-i sosească valizele, merse să schimbe o sută de dolari la un oficiu al Băncii Melli.
Funcţionarul îi înmână un teanc de riali. Malko îi numără. Lipseau câteva. Întinse mâna fără să spună nimic.
Funcţionarul, dezgustat, deschise sertarul şi îi restitui cele două bancnote pe care le extrăsese din teanc înainte de a i-l întinde. O dată din două îi reuşea figura, datorită naivităţii călătorilor care mizau pe cinstea lui şi a băncii.
Asta este, fata cea mare nu va primi un cadou.
Valizele sosiseră. Un vameş burtos le lipi o etichetă şi îi surâse lui Malko. Înţelegător, acesta îi întinse 5 riali.
Şi totuşi nu se vedea nimeni prin preajmă, cu toate că Schalberg aflase că Malko soseşte.
Iar avionul nu întârziase.
Malko strânse mai temeinic în palmă mânerul servietei negre ca şi când cineva ar fi putut zări ceva prin pereţii de piele. Se gândise chiar, o clipă, să şi-o lege cu un lănţişor de încheietura mâinii, dar s-ar fi simţit ridicol.
Un hamal în zdrenţe îi luă valizele. Malko îl urmă după un moment de sufocare. Deşi se aflau la 1500 de metri altitudine, căldura era teribilă.
Teheranul, în iunie, se transforma în rug încins. Simţea deja sudoarea alunecându-i pe spate. Costumul lui de alpaca neagră era şifonat, fapt ce îl enerva îngrozitor, pentru că nu suporta ţinuta neglijentă.
Strecurându-şi mâna sub haină, deplasă uşor crosa pistolului extraplat pe care îl avea la centură. Astfel era invizibil, dar căldura îl făcea să i se lipească de piele, producându-i o senzaţie neplăcută. Şi aşa mai făcuse o concesie celor care îl plăteau. Pentru că el, personal, avea oroare de arme.
Ezită pe trotuar, în faţa aeroportului. Observase un bar la primul etaj, dar ar fi trebuit să urce scările de marmură şi i se părea foarte departe. Se hotărî să meargă la hotel. Cel puţin acolo, trebuia să existe un seif. După care, îi rămânea o mulţime de timp să bea votcă-citron din plin.
— V-aţi rătăcit?
