CAPITOLUL I.
Stephan Martigny alergă până la vechea maşină Alfa 33 albă, parcată în faţă la II Torrione, turnul rotund ce datează din secolul al XV-lea şi adăposteşte IOR1, banca Vaticanului, situată exact lângă cele trei corpuri paralele unde îşi adăposteau Gărzile elveţiene ofiţerii. Îşi oprea maşina lângă zidurile groase construite din pietre cu şanţuri între ele, ca şi ceilalţi ofiţeri din Garda elveţiană care posedau un vehicul. Când se urcă la volan, era atât de nervos, încât fu nevoit să răsucească de trei ori cheia în contact până să pornească motorul. După ce dădu înapoi, intră pe aleea ce cobora în pantă lină şi ducea la Poarta Sfânta Ana, singura intrare în Vatican care rămânea deschisă în permanenţă şi al cărei grilaj era încadrat de nişte coloane severe, deasupra cărora străjuiau doi vulturi, mai degrabă războinici decât pioşi. Pe obrajii tânărului ofiţer elveţian curgeau lacrimi, iar mâinile îi tremurau pe volan. Nu răspunse nici la salutul colegului său în uniformă albastră, cu o beretă imensă pe cap, care nu îi lăsa pe vizitatorii sosiţi incognito să se aventureze în interiorul sediului Sfântului Scaun.
Semaforul din faţa porţii avea culoarea roşie, deci ieşirea era interzisă, însă Stephan Martigny îl ocoli şi viră la stânga pe Via di Porta Angelica, mergând de-a lungul zidurilor Vaticanului pe sensul unic, până în Piazza del Risorgimento.
Trecuse puţin de ora şapte şi jumătate seara, iar în Borgo2 circulaţia era intensă din cauza autocarelor pline cu turişti istoviţi şi maşinilor particulare. Stephan Martigny se strecura cum putea printre maşini cu fălcile încleştate, fără să se sinchisească de claxoanele celorlalţi şoferi enervaţi. Şi, cu toate acestea, la Roma şoferii erau mai degrabă „cumsecade”, închizând ochii la manevrele cele mai neaşteptate, iar stopurile păreau mai puţin severe. În acest carusel infernal, numai vehiculele cu două roţi se strecurau mai uşor.
Ajuns în fine în Piazza del Risorgimento, tânărul ofiţer coborî apoi pe Via Crescenzio până în Piazza San Giovanni di Malva şi se pomeni pe malul Tibrului. Aici traficul era mai lejer.
Viră la dreapta şi merse astfel pe Lungotevere până la podul Sisto, apoi se pierdu în labirintul de străduţe fără trotuare din Trastevere, cel mai vechi cartier al Romei, situat la sud de Vatican. Găsi ca prin minune un loc de parcare în Piazza San Giovanni di Malva, apoi străbătu pe jos Via Benedetta până ajunse la intersecţia cu Vicolo del Bologne, o străduţă şi mai îngustă. Clădirea de la numărul 61 era ca un fel de plombă lipită de casa de alături, ca un neg, micuţă, cu un singur etaj, deservită de o singură uşă din lemn maroniu, cu trei trepte la intrare. Numai încuietorile şi interfonul erau moderne. Stephan Martigny apăsă pe butonul soneriei şi, îndată ce i se răspunse, zise cu voce grăbită:
— Eu sunt!
Zăvorul se declanşă, el împinse uşa, intră şi urcă zorit cele patru trepte ale scării drepte. La cei douăzeci şi trei de ani ai săi, cu statura lui atletică, se simţea-mereu în formă.
O tânără superbă într-o rochie neagră mulată, foarte mătăsoasă, care îi dezgolea un umăr, cu o crăpătură foarte adâncă pe coapsa stângă, îl aştepta în capul scării cu un pahar în mână. Părul acaju îi curgea în valuri peste umeri şi contrasta puternic cu ochii uimitor de albaştri.
Era desculţă, iar lacul de pe unghii semăna cu gura cărnoasă din care îţi venea să muşti. Stephan Martigny se opri în faţa ei gâfâind. Ea îşi descoperi dinţii regulaţi într-un zâmbet devastator.
— Nu îmi spui bună ziua? îl întrebă ea cu un glas dulce.
Stephan o strânse cu stângăcie în braţe, strivindu-i buzele cu gura lui. Ca să-i facă pe plac fiindcă îl întâmpinase în picioarele goale findcă Dacă şi-ar fi pus pantofi, ar fi fost cu un cap mai înalt decât el, iar acest lucru l-ar fi jignit. Ea avea un metru optzeci şi cinci.
Îmbrăţişarea lor se prelungi, iar Stephan Martigny simţi corpul tinerei presându-se de al lui. Timp de câteva clipe, se simţi în al nouălea cer. Muzica sălbatică şi divină, ce compunea Misa Criola şi care se auzea în difuzoarele ascunse privirii, părea să neutralizeze latura păgână a îmbrăţişării lor. În mintea lui Stephan, această linişte dură foarte puţin. În ciuda chemării ‚mute a trupului lipit de el şi gurii care i-o strivea pe a lui, întreaga frustrare şi furie izbucniră la suprafaţă. El o împinse strângând-o de şolduri.
— Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea imediat.
Simţind un nod în gât, Stephan Martigny clătină din cap, dar nu reuşi să răspundă. Era pentru prima oară când se simţea ca un băieţel în faţa acestei femei de care era îndrăgostit lulea. O întâlnise cu cinci luni în urmă. Fiind de gardă la Poarta Sfânta Ana, o zărise străbătând grilajul ce dădea în Via di Porta Angelica şi îndreptându-se brusc spre el. Era frig şi ea se îmbrăcase într-o haină de blană din care se vedeau doar bogăţia de păr acaju şi superbii ochi de peruzea.
Cu bereta lui imensă şi cu uniforma albastră, Stephan Martigny se simţea puţin cam ridicol. Dar era bucuros că nu îmbrăcase uniforma de gală, cu coiful său cu o egretă roşie, cu platoşă şi cu spadă pe deasupra! Această ţinută, adaptată perfect secolului al XV-lea, evoca mai degrabă un costum de teatru de la sfârşitul secolului XX. Slavă Domnului că ofiţerii din Garda elveţiană purtau această uniformă doar la ocazii festive… În cea mai mare parte a timpului, treaba lor era să păzească cele şase porţi ale Vaticanului şi pe cele de la apartamentele papei, în schimburi care ajungeau uneori şi la şaptezeci de ore pe săptămână.
