Capitolul I.
Luis Miguel Bayamo îşi gară BMW-ul vechi, de culoare cenuşie pe Calle L, în faţa hotelului Habana Libre, pe locul rezervat pentru turistaxis şi trânti portiera fără măcar s-o încuie cu cheia. Deşi purta plăcuţa „particular” a simplilor cetăţeni, toată lumea ştia că cele două antene de pe acoperiş indicau un membru al „G 2”, Serviciul Securităţii Statului, o ramură internă a DGI1.
Şoferii de taxi urmăreau din ochi silueta atletică a cubanezului. El nu era nevoit să se îndoape cu frijoles, fasolea cea de toate zilele a cubanezului din clasa de mijloc, pentru a se îngraşă. Guayabera2 lui lăsă să se ghicească o musculatură puternică şi nişte umeri de docher. Cu mustaţa lui neagră pe oală, înconjurând o gură cu buze groase şi cu chica neagră şi stufoasă, era prototipul însuşi al unui macho latino. Femeia poliţist din Policia Revolucionaria nacional, care păzea intrarea în Habana Libre, îi tăie drumul.
— Companero? A donde vas? 3
Accesul în hotelurile pentru străini era interzis cubanezilor. Luis Miguel Bayamo îşi scoase legitimaţia, care-i acorda o serie de priorităţi şi i-o băgă sub nas.
— Soy trabajando, companera4.
Privirea lui coborî pe pieptul greu, mulat într-o uniformă gri. O faţă frumoasă, cu chipul prelung şi fin, care se înroşi.
— Oh! Disculpame, companero! 5
— Esta bien, esta bien, i se adresă Luis Miguel, mărinimos.
Ca pentru a o da la o parte, îşi lăsă mâna pe şoldul fetei, apăsând uşor carnea elastică. Privirile lor se întâlniră, iar el citi o admiraţie deosebită în ochii întunecaţi ai cubanezei.
— Îţi faci bine treaba, îi spuse el. Spune-mi cum te cheamă, am de gând să-ţi fac un raport bun.
Mâna lui apăsă ceva mai mult şoldul. Ar fi răsturnat-o pe un colţ de birou. În uniformă, ar fi fost mai excitant.
— Doris Velez, companero.
— Hasta luego, Doris! Făcu Bayamo.
Pătrunse în holul mare mereu forfotind de activitate. Majoritatea turiştilor şi a delegaţilor ţineau să tragă la Habana Libre. Fostul Hilton se ruina pe încetul de treizeci de ani încoace, dar încă arăta bine. Tiendas libres pentru turişti, cabaretele lui şi barurile îi asigurau o animaţie permanentă. Luis Miguel Bayamo se apropie de recepţie. Un grup de turişti italieni ascultau cu religiozitate discursul pompos al ghidului lor, în vreme ce nişte irakieni o înconjurau pe o angajată a Cubatur, pipăind-o ca pe un fruct copt. În Cuba, acest gen de manifestări făcea parte din moravurile, mai mult decât libere.
Nici măcar socialismul ştiinţific nu o scosese la capăt cu instinctele sexuale ale cubanezilor, sporite de rom şi de soare.
Luis Miguel Bayamo, reuşi să atragă atenţia amploiatei de la recepţie.
— 2210, por favor.
Tânăra luă cheia cerută şi i-o întinse fără nici un fel de îndoieli. Hotelul găzduia delegaţii din Salvador, Nicaragua, Chili şi nici un cubanez de rând n-ar fi îndrăznit să ceară o cheie. Luis Miguel Bayamo se îndreptă spre ascensor fluierând, într-o dispoziţie de zile mari. După ce-i indică etajul liftierei care conducea cabina, îşi consultă ceasul: 4. Avea înaintea lui două ore bune.
Liftiera grasă îi adresă un zâmbet graţios: ea reperase sub guayabera umflătura pistolului, înfipt după curea.
— Veintidos, companero, anunţă ea.
Luis Miguel se îndepărtă pe coridorul pustiu. Bătu la 2210. Aproape imediat uşa se deschise şi el se strecură în interior.
— Que bola, Guapita? 6
Mâinile enorme ale lui Luis Miguel se împreunară ca nişte gheare în jurul mijlocului fin al tinerei blonde, care-i deschisese. I se umeziseră palmele şi inima începu să-i bată mai puternic. Părul de un blond autentic era strâns într-o coadă de cal, făcând-o să pară sub şaisprezece ani, dar gura mare, ochii migdalaţi care respirau viciu şi sânii ascuţiţi îi trădau senzualitatea. O Lolită tropicală care-i înnebunea pe bărbaţi. Cubanezul îşi coborî mâinile, pipăind crupa nervoasă şi cambrată, apoi pulpele până la marginea rochiei mini.
— Que buena! Murmură el. Vamos a templar! 7
O şi împinse spre pat. Prima dată când o văzuse, cu o lună mai înainte, într-un cabaret din Capri, se dezlănţuise într-un număr afro-cubanez, mimând amorul, în faţa unor turişti canadieni năuciţi, cu privirea ei ciudată de adult pervers şi pântecul care se mişca într-o sarabandă îndrăcită la câţiva metri de el. Îşi jurase s-o aibă. Cel care-l însoţea, unul dintre omologii lui cehi, îl întrebase:
— Cine-i tipa? O cunoşti?
— Nu, dar am să-mi repar greşeala. N-am văzut în viaţa mea o titi8 aşa de excitantă.
Nu-i fusese greu s-o seducă pe Herminia Tamargo. Când o convocase la Direccion de la Seguridad, aflată pe colţ între calle San Miguel şi calle Anita, în cartierul Verdero, ea înţelesese foarte repede care era scopul conversaţiei. Salariată la stat, ca toţi cubanezii, câştiga o sută cincizeci de pesos pe lună, pe care nu izbutea să-i cheltuiască, magazinele din Havana fiind goale. Luis Miguel, în calitatea lui de membru al serviciilor secrete, avea acces la tiendas libres, unde se plătea în dolari şi unde găseai tot ce-ţi poftea inima. Parfumuri franţuzeşti, Cointreau, până la Johnny Walker, magnetoscoape Samsung sau sticle pântecoase de Moet. Comori interzise restului cubanezilor.
Herminia nu considerase indicat să reziste, atunci când Luis Miguel începuse să-i malaxeze sânii.
Gâfâind ca o focă, cubanezul o răsturnase pe birou, iar Herminia îl ajutase discret să-i desfacă pantalonul. Se prăvălise asupra ei ca un bolnav, satisfăcându-se cât ai clipi. Apoi, sătul şi mărinimos, Luis Miguel o întrebase:
— Ce ţi-ar mai place să faci în afară de jinetera9?
— Dansatoare la Tropicana.
