Capitolul I.
Un Boeing 707 al companiei aeriene TAP, care se pregătea să aterizeze pe aeroportul din Lisabona, trecu cu zgomot pe deasupra autostrăzii din Porto, zburând spre nordul ţării. Era plin în întregime cu refugiaţi din Angola, care soseau câte cinci sute pe zi. Mai mult de două sute cincizeci de mii de albi aşteptau încă în Luanda pentru a fi evacuaţi.
Joe Walker, cu armele la bandulieră, reveni fără să se grăbească pe drumul prăfuit care întâlnea autostrada, de-a lungul zidurilor albe ale cazărmii Primului Regiment de Artilerie Uşoară. Cu blugii peticiţi şi găuriţi în fund, cu ochelarii pătraţi, fumurii, cu lentile groase ca nişte lupe, cu tenul acneic şi tunsoarea ciudată care termina înălţimea-i de 1,95 metri, Joe Walker nu putea trece neobservat. Dar nimic din el nu trăda capitalismul, fapt ce era esenţial în Portugalia, în luna mai 1975, cu atât mai mult cu cât era într-un loc periculos.
Primul „Ralis”, cum era numit, se găsea practic în stare de insurecţie, după lovitura din 25 aprilie 1974. „Soviete” alcătuite din simpli soldaţi înlocuiseră ofiţerii şi nimeni nu ştia cine avea comanda. Cei care se aventurau în interiorul cazărmii, nu ştiau niciodată ce-i aşteaptă.
Joe Walker trecu prin faţa bătrânei sale motociclete, pe care Associated Press i-o punea la dispoziţie, verifică dacă era bine proptită şi luă un film dintr-o sacoşă. Neliniştit, el îşi consultă ceasul. Alfonso şi Guadaloupe trecuseră deja pe sub poarta albă de aproximativ trei sferturi de oră. Cu un mers nepăsător, el se apropie de mulţimea care înconjura intrarea cazărmii.
Sute de tineri, băieţi şi fete, fâlfâiau steaguri roşii, împodobite cu secera şi ciocanul, emblema M. R. P. P.1 unul dintre partidele de stânga, dintre cele mai virulente în noua Portugalie, urlând la intervale regulate sloganuri antifasciste. Era o manifestaţie de susţinere a primului Ralis.
În realitate, constituia o presiune discretă asupra artileriştilor, pentru a-i determina să acţioneze împotriva Consiliului Revoluţiei, considerat prea de dreapta, deşi naţionalizase toate băncile, cenzurase presa şi alungase 60.000 de „bogătaşi” în Brazilia. Dar, pentru unii, nu era destul. În mod public, generalul Otelo de Carvalho se plânsese că nu se împuşca suficient de mult.
Joe Walker se fofilă cu prudenţă printre cei adunaţi şi se apropie de grilajul păzit de doi soldaţi în ţinută de camuflaj, cu automate la umăr. Bărboşi, murdari, cu mărgele multicolore în jurul gâtului, glumeau cu manifestanţii. Cu coada ochiului, Joe inspectă curtea pustie. Manifestanţii aşteptau întoarcerea unei delegaţii purtătoare a dorinţei lor de victorie. Nu departe de intrare, câţiva soldaţi stăteau întinşi pe o automitralieră parcată în curte. Unul cânta la chitară. Nici urmă de Guadaloupe sau Alfonso. Joe Walker trase un scuipat, obicei tipic portughezilor. Era neliniştit. O atmosferă apăsătoare domnea deasupra Lisabonei.
Întreg cartierul de birouri, între Rossio2 şi mare, era întotdeauna la fel de murdar, asudat şi animat, dar zidurile dispăreau sub afişele roşii care anunţau punerea în autogestiune a unei întreprinderi sau proclamau susţinerea diferitelor partide în lupta antifascistă. Afişele M. F. A., Mişcarea Forţelor Armate, erau omniprezente, reprezentând un soldat şi un ţăran sub sloganul: „M. F. A. E O POVO, O POVO E M. F. A”. Nimeni nu mai acorda de mult timp nici o atenţie militarilor în ţinută de camuflaj, care se plimbau pe străzile oraşului, golit de turiştii care fugiseră de revoluţie.
Majoritatea hotelurilor erau pustii. Preţurile crescuseră cu treizeci şi cinci la sută în şase luni, pe când salariul minim era fixat la numai 4.000 escudos3.
Numai soarele, nestingherit, continua să încălzească bătrânele pietre de Casteloni din Săo Jorge, care domina peste străduţele întortocheate din Alfama. Alături de Joe Walker, o fată, unsuroasă ca o măslină, ridică pumnul şi urlă:
— Abacsa o fascismo! 4”
Ea îi zâmbi fotografului. Joe îi întoarse zâmbetul, întrebându-se ce ar face mulţimea dacă ar şti că un agent al C. I. A. asista la zbenguiala lor.
Joe Walker era fotograf şi informator cu jumătate de normă pentru C. I. A. Strecurându-se printre manifestanţi, el obţinea mici informaţii, substanţial plătite de către cei pentru care lucra ca agent de legătură. Câţiva dintre aceştia îi informau pe americani, dar nu doreau să ia un contact direct cu agenţii Companiei, ce-şi avea sediul în Ambasadă.
În Portugalia, C. I. A. s-a lăsat mai întâi surprinsă. De-abia după aceea, ea a început jocul dublu. Tot personalul Ambasadei a fost înlocuit, cel mai vechi funcţionar având doar unsprezece luni la post.
Steve Thomas, noul şef al staţiei Companiei, nu era prea sigur pe poziţie. O simplă surpriză neplăcută era de-ajuns. Şefii lui aflaseră din ziare despre lovitura din 25 aprilie.
Joe Walker rămase pe loc. Un cuplu tocmai ieşea din clădirea principala a cazărmii. Îşi fixă privirea-i de miop pe pletele roşii ale Guadalupei Sanchez. Mersul ei legănat făcea să-i iasă în evidenţă şoldurile impunătoare.
Dar în ochii lui Joe, ea avea mult farmec. Guadaloupe îşi petrecea timpul frecându-se precum o pisică de toţi masculii. Nici măcar aerul colonial şi stilul vagabond al lui Joe nu o descurajau. Într-o seară, în timp ce el dădea un telefon din cabina de mahon şi sticlă de la Gremio Litterario, ea se strecurase încet lângă el, se ghemuise, protejată de peretele de mahon şi îi administrase o felaţie focoasă. Deşi la Gremio Litterario nu se afla nimeni, cu excepţia barmanului, fusese totuşi un gest frumos.
Guadaloupe, ziaristă şomeră, avea întotdeauna un apetit sexual considerabil, iar revoluţia reuşise să i-l sporească. Pe lângă ea, Alfonso, soţul ei, părea caraghios. Fusese totuşi un excelent ziarist, înainte de 25 aprilie.
Joe Walker îşi luă ochii de pe pletele roşii ale femeii pentru a-şi muta privirea pe vesta ei de culoare deschisă. Cuplul traversa curtea cu paşi repezi. Liniştea lui Joe nu dură mult. Un ofiţer tocmai ieşise din cazarmă şi alerga în urma lor. Ei se opriră şi se întoarseră. Ce se întâmpla? Joe ştia că ei luaseră contact cu un informator care trebuia să le furnizeze amănunte despre intenţiile sovieticilor.
