Daca Împărăţia lui Iisus „nu este din lumea aceasta” şi daca ce e al Cezarului trebuie separat de ce e al lui Dumnezeu, atunci dorinţa Înalt Prea Sfinţitului Bartolomeu, arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului de a separa oficiul preoţesc de sfera politicului este perfect îndreptăţită, (…) iar protestele pe care le-a stârnit vin fie de la clerici cu nefireşti veleităţi publice, fie de la militanţi legalişti, care judeca abstract, fara sa ia nota de contexte şi fara sa priceapă substanţa însăşi a religiei. Pe de alta parte, Biserica nu lucrează într-un rarefiat spatiu supralumesc, ci în chiar carnea lumii, cu brutalităţile, promiscuităţile şi ispitele ei. Nu dispreţul de lume e conduita canonica a preotului, ci iubirea îngrijorată fata de soarta şi fata de şansele mântuirii ei. Am putea adăuga ca a prescrie preoţimii o forma de comportament public (a-i cere, în speţă, sa nu se angajeze politic) e, în fond, o atitudine de for public, adică, în ultima instanţă, un gest politic. Suntem, aşadar, confruntaţi cu o dilema: cum trebuie sa se mişte în lume o instituţie care nu e din lumea aceasta, cum poate cineva sa fie simultan în lume şi în afara ei?
O sugestie de răspuns a venit tot din partea I. P. S. Bartolomeu. El a vorbit, într-o pastorala, despre problema corupţiei din România, arătând ca ea e principalul obstacol în calea normalizării pe care ne-o dorim cu toţii. O declaraţie mai politica nici ca se poate. Şi totuşi, tocmai pentru ca ea vine din partea unui înalt reprezentant al Bisericii, ea nu este politica, sau este politica într-un fel care e refuzat politicienilor: e politica într-un mod apolitic. Cu alte cuvinte, preţul acestei declaraţii sta tocmai în faptul ca ea nu ilustrează o poziţie de partid, ca îndărătul ei nu e un interes electoral, ca ea exprima un punct de vedere care nu e „din lumea aceasta”. aşa trebuie sa vorbească Biserica. Despre toate ale lumii, dar dintr-o perspectiva transmundana. Când un arhiepiscop vorbeşte despre corupţie, el nu face un discurs de campanie, nu e suspect de demagogie, şi nu deplânge mizeria imediata a realităţii autohtone (desi e departe de a o ignora). Când un arhiepiscop vorbeşte despre corupţie, el se gândeşte la efectele ei vicioase asupra destinului comunitar, sub specie aeternitatis. El ştie ca o comunitate în care corupţia se simte la ea acasă, o comunitate care oblojeşte furtul, înşelătoria şi minciuna, o astfel de comunitate sta sub un pericol capital: nu acela de a ramane săraca, nu acela de a nu fi acceptata în Europa şi de a pierde toate trenurile reformei veritabile, ci acela de a-şi pierde sufletul. Conştiinţa noastră colectiva s-a trivializat pana într-atât, încât simpla invocare a sufletului şi a problematicii lui provoacă surâsuri. De suflet ne arde noua? Noi abia daca ne descurcam cu corpul: traversam o „tranziţie” în care s-ar putea sa ne lăsăm oasele. Pe acest fundal, a vorbi despre suflet pare o cochetărie demodata, un lux. Revine preotului sarcina ingrata, dar decisiva, de a-şi asuma acest lux vital. El face astfel politica, dar o face neînregimentat, în numele altor legi şi criterii decât cele de care se ocupa (sau ar trebui sa se ocupe) politicienii. A te ridica într-o şedinţă de partid şi a vorbi despre suflet e o nobila şi ridicola inadecvare. Trebuie sa fii în afara şi deasupra scenei politice, daca vrei sa fii auzit şi luat în serios.
Mi se va spune, poate, ca şi cetăţeanul responsabil, activistul civic, intelectualul critic, artistul nonconformist, pedagogul moralizator sau gazetarul independent vorbesc din afara si, într-un sens, de deasupra scenei politice. Dar în toate aceste cazuri, la tribuna se afla o voce particulara, un „eu” mai mult sau mai putin gonflat, o opinie omeneasca. Preotul insa nu e doar în afara scenei politice. E şi în afara eului propriu. Discursul lui, când e autentic, are o legitimitate impersonala. Mai exact, legitimitatea conferita de singura Persoana care înţelege lumea pentru ca a creat-o.
SFÂRŞIT