AnnaE
#0

Uneori regret ca gazeta de fata se numeşte Dilema. Constat aproape în fiecare zi ca duhul dâmboviţean nu poate trece pe lângă acest cuvânt fara sa alunece în poanta facila, ironie minora şi malentendu cras. Din punctul meu de vedere, cel mai supărător e malentendu-ul. Un demon simplificator a lăsat unora impresia ca filosofia acestei publicaţii e bâlbâiala, inexistenta criteriilor, absenta opiniei. „O revista fara un punct de vedere?” suna unul dintre reproşurile curente. Pe de alta parte, când afirmam un punct de vedere, se găsesc repede destui care sa ne reproşeze ca ne-am depăşit programul, ca nu suntem destul de „dilematici”. Malentendu-ul consta în faptul ca ceea ce noi propunem drept manevra intelectuala de conjunctura, drept stil de a gândi, e luat drept doctrina. Noi nu spunem, cotropiţi de palori metafizice, ca totul e dilema, ca nimeni nu poate judeca pe nimeni şi ca nimic nu se poate afirma, în chip limpede, despre nimic. Noi nu plimbam peste lucruri o privire ceţoasă, fara discernământ, şi nu trăim într-o cronica inhibiţie mentala. Avem şi noi nervi, avem şi noi idiosincrasii. Ştim ca viciul e rau şi virtutea e buna, ca cei care conserva vechile structuri sunt rai şi cei care vor sa le anihileze sunt buni, ca Stefan Augustin Doinaş e bun şi Corneliu Vadim Tudor e rau, ma rog, ştim şi noi ceea ce ştie toată lumea. şi n-avem de gând sa introducem ezitări hamletiene acolo unde lucrurile sunt clare. Socotim însa ca nu toate lucrurile sunt clare şi ca boala societăţii romaneşti de azi e excesul tonului categoric (având drept efect secundar suspensia dialogului şi a dorinţei sincere de conciliere). Suntem excedaţi de suficienta intelectuala şi morala a celor care s-au dezvăţat sa mai spună „cred ca”, poate ca”, „ma întreb daca”, „nu mi-e foarte clar”, „nu stiu ce sa spun”, „trebuie sa mai reflectez” şi alte asemenea formule cuviincioase, care constituie igiena însăşi a spiritului. Nu vrem sa extindem dilema asupra a ceea ce, în jurul nostru, e nedilematic. Dar o recomandam, acolo unde e cazul, ca pe un început de înţelepciune. În definitiv, nici buna creştere nu e operanta în orice împrejurare. Este însa acesta un argument sa o declaram futila? Ar fi, poate, folositor sa ne amintim putin de moravurile noastre prerevoluţionare. Cât de „dilematici” ştim sa fim în lumea aceea în care totuşi binele şi raul se deosebeau cu uşurinţă! Cât de firesc ni se părea, atunci, sa spunem ca „orice am face nu se schimba nimic” şi ca deci e preferabil sa stam cuminţi, într-o toropeala plina de argumente!. Am trăit decenii întregi sub blestemul dilemei „din care nu se poate ieşi”. şi am plătit scump, în decembrie 1989, capacitatea noastră de a amâna. Nu cumva ne expunem, astăzi, riscului opus? Caci suntem înconjuraţi de confuzii, ambiguităţi şi aproximaţii, iar noi ne comportam băţos, apodictic, ca nişte activişti decerebraţi, intransigenţi, fara „complicaţii” interioare. aşa stând lucrurile, ne putem întreba cum şi când vom plati deriva geometrica în care ne complacem deocamdată? Dilema nu vrea altceva decât sa tempereze aceasta deriva. Ea nu vrea sa relativizeze valorile sau sa surdineze adevărul. Vrea însa scoaterea din joc a omului fara dileme, cu certitudinile lui (mitocăneşti sau fanatice), cu mărginirea lui inamovibila. Exista omul fara dileme proguvernamental, mereu înarmat împotriva trădătorilor din Opoziţie, şi omul fara dileme antiguvernamental, care are în buzunar reţeta mântuirii naţionale, dar nu înţelege s-o puna la dispoziţia derbedeilor… Omul fara dileme e, în România, un personaj cu tradiţii: de la Conul Leonida care explica tot, la eroii lui Pintilie care ştiau ca „americanii sunt tâmpiţi” şi femeia româna „a opta minune a lumii”. Un caz special e omul fara dileme cultivat, cel care se percepe pe sine drept „conştiinţă mai buna a neamului”: îngrijorat şi sentenţios, el ne îngroapă în dihotomii: alege binele de rau cu o precizie oraculara, stabileşte baritonal cine va fi iertat şi cine nu, sfătuieşte, amendează, tranşează. Omul fara dileme e creatorul tuturor dictatorilor, de dreapta sau de stânga. E marele organizator, marele pedagog, marele vindecător. Pus în fruntea unei instituţii (a Televiziunii, de pilda), el îşi asuma prompt prerogative supreme: e un fel de guvern, un fel de parlament, un fel de tribunal public. Ştie ce ne trebuie mai bine decât o ştim noi înşine. Decide, în numele nostru, ce vom gândi, cum ne vom distra, cine binemerita admiraţia, cine dispreţul nostru. Ne da o gluma pe săptămână şi o poezie pe săptămână, alese, evident, de specialişti (aleşi de el), aşa încât sa nu ne pierdem timpul amuzându-ne fara folos. La limita, omul fara dileme e Big Brother, Seful, Conducătorul. Cel căruia nu-i trece niciodată prin cap ca poate greşi, ca poate fi monstruos, ca e nedorit şi vătămător. Cel care ştie întotdeauna ce face şi nu face decât ceea ce ştiinţa lui cubica, de beton, îi dictează sa facă. Cu omul acesta, cu pericolul acesta se răfuieşte Dilema. Atât cât îi sta în Putere. şi atâta vreme cât omul fara dileme nu o va anula scurt, cu un dos de palma.

          Andrei Pleşu

 

 

                                                                      SFÂRŞIT