Argument încoace. E adevărat că m-am pus, cu acest prilej, în ipostaza unui gospodar de pe malul Neaj Iovului somat să grădinărească la Versailles. In acelaşi timp, m-am gândit că ar fi păcat să ratăm un spectacol somptuos. Fiindcă în fiecare cuvânt pus pe hârtie de Andrei Pleşu se ghiceşte talentul şi în fiecare imagine se vădeşte harul. Nu e nici o noutate aici: Andrei Pleşu are calitatea rarisimă de a vorbi/scrie sclipitor despre orice. In plus, poate să-ţi provoace râsul indiferent dacă se ocupă de o sticlă de borş, un fir de cupru sau o cheie de strung. Deţine forme de captatio infailibile şi dispune de un şarm acaparator. Seduce prin simplă prezenţă şi practică o ironie dezinvoltă, de multe ori binefăcătoare. Şi-atunci cum să laşi aşa ceva nefructificat?
De îndată ce Andrei Pleşu şi-a dat acordul pentru volumul pe care tocmai l-aţi deschis, am început operaţiunile de sistematizare a materiei. Iar cu ocazia asta am observat că existau destule texte nepublicate încă în volum. Le-am descoperit ba în Dilema veche, ba în Plai cu boi, ba în Jurnalul Naţional. Le-am citit şi le-am oprit pe cele care răspundeau întocmai criteriilor pentru Comedii la porţile Orientului: umor tonic, haz vehement, ochi critic fixat asupra şubrezeniilor indigene, vervă cotropitoare, limbaj luxuriant şi un farmec al rostirii care nu se obţine din dicţionare şi compendii. Aveţi de-a face, aşadar, cu un volum de gală. Rostul lui e să ne binedispună şi să ne reconecteze la literatura pură. Căci dincolo de eventuala lor miză peda-gogic-moralizatoare, Comediile asta sunt: bucăţi sau mai degrabă bucate literare, din care nu lipseşte nici o mirodenie şi care alcătuiesc un ospăţ inubliabil.
Ospăţul are cinci feluri. E adevărat, suntem departe de ştacheta chefurilor boiereşti pomenite de autor într-un articol, dar avem dozajul pentru o masă literară în bună ordine. Primul fel, antreurile din secţiunea Ce ţară-i asta? deschid apetitul şi provoacă primul freamăt incitat. Căci aflăm aici cum arată omul nou al României de azi, care sunt capcanele unei călătorii cu trenul accelerat, în ce măsură ştim să spunem ce avem de spus şi ce profil oferă naţiei cei pe care suntem chemaţi să-i votăm. Felul doi,, înseamnă aşezarea în spaţiul derapajelor publice, imortalizarea loazei rostitoare de poncife şi a actorului care poceşte sensurile poeziei, dar şi semnalarea câtorva ticuri de comportament tot mai prezente la români. Cu felul trei, Cartelul patrioţilor, urcăm vitejeşte spre culmile lichelismului patent, ale secăturii ample, gata să explodeze oricând în pagina de ziar sau pe ecranul televizorului. Felul patru, înăuntrul trebilor de-afară, spune povestea unor delicioase congruenţe, dar şi inadecvări, şi îl dezvăluie totodată pe bucătar la apogeul artei sale. In fine, cu felul cinci, In lume nu-s mai multe Românii, ne întoarcem în ograda noastră populată de vietăţi bizare şi de angajări dubioase.
Lui Andrei Pleşu i s-au făcut destule portrete – unele măgulitoare, altele ticăloase. Au vorbit despre el şi Alexandru Paleologu, dar şi Olivia Clătici. Au scris despre el şi Octavian Paler, dar şi Corneliu Vădim Tudor. De bună seamă, portretul cel mai avizat îi aparţine vecinului de destin, Gabriel Liiceanu. E un portret croit dintr-o frază lămuritoare, care fotografiază tot şi care nu întâmplător stă prinsă în insectarul afectiv al Declaraţiei de iubire: „Personaj vast, cu resurse multiple, dotat cu o aroganţă de catifea şi surclasând cu amabilitate pe oricine, obţinând cu uşurinţă performanţa şi strălucirea în tot ce i se întâmplă să facă, modulând în orice registru uman (devastator în deriziune şi adorabil la ceasul şuetei), apt să ia forma oricărui context (de la petreceri cu lăutari la întâlniri cu domni în vârstă şi regine), incapabil visceral să tolereze afrontul, pătimaş şi nedispus să-şi recunoască greşeala, înzestrat cu o bună credinţă care uneori se învecinează cu prostia, devenind relativist şi îngăduitor când e confruntat cu judecăţile tranşante, dar grav şi slujind patetic adevărul când sunt lezate principii, distant şi angajat, atras de rigori monahale şi topindu-se cu voluptate în vanităţile lumii, Andrei Pleşu excită lesne fantasma colectivă a intelectualului român care, de la revoluţie încoace, păcălit în câteva rânduri de istorie şi devenit mefient, a decis să aleagă vigilenţa şi să practice subtilitatea ca metodă şi atunci când nu e cazul.” Citatul are rostul lui. Dacă îl vom pune alături de orice text din acest volum, luat la întâmplare, vom vedea că descrierea prietenului de către prieten este riguros exactă. Şi vom constata că, la rândul lui, Andrei Pleşu are înzestrarea unui portretist excepţional. Şi redutabil. Căci model i-a fost nimeni alta decât România. O Românie fără fard, dezbrăcată de sclipici şi livrată cu toate scrântelile, ezitările, boacănele, excesele şi abdicările ei postdecembriste. O Românie haotică şi delirantă, ambiguă şi abruptă, hazlie şi inconsecventă. Un spaţiu al candorilor şi al conivenţelor, al farafastâcului pompos şi al formei fără fond. Un areal unde trăieşte – uneori mândru, alteori autist – o populaţie care, nesupravegheată atent, riscă să derapeze spre faună. Andrei Pleşu nu face servicii de escortă acrită de vremuri şi sătulă de câte înghite de la semeni. Rolul lui e să ne vâre sub ochi o oglindă şi să ne invite la (auto) contemplare. Urmându-i îndemnul, vă asigur că avem doar de câştigat.
Lui Adam i s-a dat, în Rai, dreptul de a numi animalele şi de a le stăpâni. După izgonirea din Rai, lucrurile au luat o întorsătură cu totul neconvenabilă: animalitatea a început să dea nume oamenilor şi să-i stăpânească, până-ntr-atât încât, de la sihaştrii primelor veacuri creştine (care încercau să-şi domesticească menajeria interioară) până la fiziognomiştii Renaşterii (care clasificau mutra semenilor după afinităţile ei cu profilul diverselor sălbăticiuni cunoscute) şi până la vocabularul etern al caricaturii şi injuriei, zoologia a devenit, ca să zicem aşa, o parte însemnată a antropologiei. Dar parcă niciodată şi niciunde ca în România contemporană n-a reuşit morfologia regnurilor inferioare să iasă atât de explicit şi de euforic la suprafaţă. A identifica pe stradă, la televizor sau pe scena politică specii diferite de animalitate nu mai este, în aceste condiţii, o operaţiune ofensatoare, ci o modestă operă descriptivă. Iei notă, pur şi simplu, de ambianţă.
