Cuvânt de deschidere de Andrei Pleşu.
Domnule Preşedinte, Excelenţe, Doamnelor şi Domnilor, Vi s-a spus, şi vi se va mai spune mereu că va aflaţi în ţara lui Mircea Eliade. O ştiaţi şi fără să vi se spună. România nu poate găzdui un congres de istoria religiilor, fără să invoce patronajul unui cercetător de notorietatea şi anvergura lui Eliade, născut în România, format în România şi legat de limba română în asemenea măsură, încât prima versiune a mai tuturor cărţilor lui a fost una românească. Dar mă simt dator să vă spun şi altceva, ceva care vă este, cu siguranţă, mai puţin cunoscut: nu sunteţi doar în ţara de obârşie a lui Eliade; sunteţi şi în ţara în care, pentru lungi perioade de timp după ultimul război, Eliade a fost un autor interzis. De câteva ori, s-a reuşit străpungerea acestui embargo. Dar, ideologic vorbind, Eliade a rămas un autor de underground, ceea ce nu s-a întâmplat întotdeauna în celelalte ţări foste comuniste. Interdicţia la care mă refer nu era legată – cum poate veţi fi înclinaţi să credeţi – de publicistica de extremă-dreaptă imputabilă tânărului Eliade. Era vorba, pur şi simplu, de inapetenţa ateismului oficial pentru teritoriul studiilor religioase. Ideologii regimului stabiliseră că Eliade, pe lângă faptul de a fi transfug, avea şi vina de a fi „obscurantist”, „idealist”, „reacţionar” etc. Sfera religiei era principial condamnată, sau, în cel mai bun caz, constrânsă la o subzistenţă marginală, discretă, de ghetou. Această specie de cenzură ideologică nu a reuşit să atenueze viaţa religioasă a oamenilor, chiar dacă i-a impus limite şi precauţii inhibitorii. Ea a reuşit, însă, să reducă studiile religioase la un strict necesar apologetic, la un minimum fără nici o iradiere. Cu câteva spectaculoase excepţii, teologia epocii a evoluat anemic, iar cercetarea academică în materie, respectiv disciplina „istoria religiilor” a fost evacuată din licee şi universităţi. În ultimii ani ai regimului comunist, se ajunsese la severităţi tragicomice. Nu mai puteau apărea albume de artă medievală pentru că nu se tolerau imagini de biserici şi sfinţi, toate cuvintele vocabularului religios curent erau proscrise. Cine avea o vocaţie legată de sfera religiilor trebuia fie să şi-o camufleze abil, fie să plece din ţară, cum a făcut-o amicul meu Ioan Petru Culianu. Găsesc că e bine să aveţi în minte situaţia aceasta pentru a înţelege coloratura specifică şi orientarea studiilor religioase în ţările postcomuniste. Balanţa dintre „trăitori” şi „experţi” a fost net dezechilibrată în favoarea celor dintâi.
Am impresia că în Occident lucrurile au evoluat invers: studiile religioase s-au dezvoltat pe un fond de secularizare tot mai accentuată, aşa încât între experienţa religioasă şi cercetarea academică s-a conturat o oarecare disjuncţie, dacă nu o radicală incompatibilitate. Neutralitatea, uneori chiar distanţa critică faţă de fenomenul studiat a devenit o garanţie de „obiectivitate” şi de rigoare metodologică. Pe scurt, noi am trăit riscul unei angajări religioase de natură să inhibe performanţa ştiinţifică, în vreme ce universitatea apuseană a trăit riscul unui indiferentism religios de natură să inhibe comprehensiunea. La limită, noi putem deveni victimele unei anumite specii de „fundamentalism”, în timp ce Vestul tinde să cadă în formula ateismului „luminat”, cu ale cărui excese propagandistice noi, cei din est, am avut de-a face până la saturaţie în regimul comunist.
S-ar zice că a venit momentul să ne reîntâlnim, să stăm de vorbă şi să ne corectăm unii prin alţii. Organizatorii acestui congres sunt câţiva tineri din noua generaţie de cercetători ai religiilor, care au reuşit performanţa de a îmbina o soliditate academică verificată prin fertile stagii în Apus cu o asumare în plan personal a problematicii religioase. Poate că energia de care au dat dovadă pentru a pune pe picioare imposibilul e, între altele, şi rezultatul acestei însumări a vocaţiilor: rigoarea metodologică şi informaţia masivă pe de o parte, capacitatea de identificare cu obiectul de studiu pe de alta. Le datorăm cu toţii mulţumirile noastre.
După o severă intervenţie chirurgicală, Marshall Mac Luhan a simţit nevoia să spună: „În sala de reanimare nu există atei”. Ei bine, ţările din estul european au trecut, după al doilea război mondial, printr-o traumă, care echivalează cu o intervenţie chirurgicală mutilantă. Iar perioada de tranziţie în care ne aflăm este o imensă sală de reanimare, în care ateismul e neconvigător. În definitiv, am supravieţuit unor vremuri nedemne nu atât prin curaj combativ, cât prin speranţă, răbdare şi credinţă. Vă doresc bun venit în sala noastră de reanimare şi sunt sigur că prezenţa dumneavoastră aici va avea un rapid efect vindecător.
SFÂRŞIT