Această carte îi e dedicată lui Helen
PARTEA ÎNTÂI.
PROLOG.
Întuneric, piatră rece sub vârfurile degetelor, umbre dansând pe pereţi, făclii pâlpâind în curentul din tuneluri. Era atât de frig şi umed, ca în împărăţia morţii, şi trecu mult până când ochii ei se deprinseră cu întunecimea.
Îi auzise înainte de a-i vedea, cu încolăcirile lor sinuoase şi prelingerile reci, în timp ce se retrăgeau din calea luminii torţelor. Simţea că-i îngheţau muşchii. Nu-şi putea lua privirea de la ei, cu membrele paralizate de oroarea priveliştii din groapa de jos. Erau sute şi sute, nenumărate morţi lunecând unele peste altele, cu ochii lucind ca nişte cioburi de granată. Magazia călăului.
Iată o viperă, cu limba săgetându-i din fanta gurii, nervoasă, simţindu-le prezenţa. Muşcătura ei cauza o durere chinuitoare care se răspândea în tot trupul, iar membrul afectat se acoperea curând cu pete şi umflături hidoase, vinete. Curând, victima începea să verse, apoi îşi pierdea controlul băşicii şi al intestinelor. O moarte urâtă, rezervată răufăcătorilor ce meritau pedeapsa îndoită.
Iar acolo, cu trupul suplu vărgat în galben şi cafeniu, cobra cu glugă, simbolul divin al Egiptului de Sus, emblema regală a faraonului şi a lui Ptolemeu deopotrivă. Grecii o numeau vasilisc, sau micul rege. În Cartea Morţilor, cobra cu glugă simboliza viaţa veşnică.
Muşcătura ei era mortală, dar foarte puţin dureroasă. După scurt timp, victimei începeau să i se închidă ochii şi o fura repede un somn adânc, din care nu se mai deştepta. Muşcătura colţilor lăsa două urme mici, dar altminteri trupul nu-şi schimba înfăţişarea, îngăduind o moarte demnă. Era calea aleasă de sora mai mare, Berenice, după ce se revoltase împotriva tatălui ei şi încercase să-i uzurpe tronul.
Acum, când tatăl său îşi apropie gura de urechea ei, îi simţi firele sârmoase ale bărbii gâdilându-i faţa.
— Aceasta e lumea pe care ai moştenit-o, îi şopti el. Fiecare palat e plin cu şerpi. De două ori mai ucigători decât aceştia. Într-un asemenea cuib îţi vei trăi toată viaţa şi trebuie să fii la fel de lunecoasă ca aceşti şerpi, la fel de înţelept să-ţi foloseşti veninul şi să loveşti fără şovăire, dacă vrei să scapi cu viaţă. Înţelegi?
Înţeleg, răspunse Cleopatra.
Avea zece ani.
Alexandria din Egipt.
Luna egipteană a lui Phamenoth.
Cu cincizeci şi unu de ani înainte de naşterea lui Iisus Christos.
Tatăl ei, Ptolemeu al XII-lea, Fluierarul, Bastardul.
Când murise, o lăsase singură în bezna de cerneală a viitorului, şi chiar din momentul ultimei lui suflări putuse auzi lunecarea trupurilor reci şi dezgolirea colţilor.
Stătea în picioare lângă pat, privindu-l. Ochii lui erau închişi, buzele strânse într-un zâmbet senin; despărţirea de viaţă fusese blândă. Tatăl ei, şi totuşi nu el. Pielea era cenuşie, precum ceara topită, muşchii lipsiţi de încordarea vieţii, astfel încât trăsăturile îi arătau la fel, dar nu se puteau recunoaşte decât vag.
Se întreba când avea să simtă durerea, de ce nu putea plânge după el. Dar, în acel moment, nu simţea decât o furnicare în burtă, un fior de spaimă. De-acum, era singură. În ultimele câteva luni, domnise ca regentă alături de el, dar acum, o dată cu pieirea lui, viaţa pentru care o pregătise el atâta amar de vreme începuse în sfârşit.
Din ziua aceea şi pentru întreaga lume era Cleopatra a Şaptea, Regina celor Două Ţări, Egiptul de Sus şi de Jos, Philopater Philomatris, Zeu Iubitor-de-Tată, Iubitor-de-Naţie. Dar, în adâncul inimii, ştia că ea nu era aşa ceva. Era doar o fată de optsprezece ani, lipsită de experienţă, de ajutor şi de prieteni.
* „Ajută-mă”, îi venea să spună. „Nu sunt pregătită pentru asta.” Dar el nu mai era, moartea îl eliberase de poverile puterii şi ale supravieţuirii. Numai moartea o mai putea elibera acum şi pe ea de aceste poveri.
Îşi spusese Noul Dionisos, salvatorul care avea să scape Răsăritul de sub tirania Romei. Îşi tatuase pe trup frunza de viţă bahică, fusese iniţiat în tainele vinului, ale muzicii şi abandonului. Râseseră de el şi îl numiseră Fluierarul, datorită felului cum îndrăgea riturile. Alţii îl numeau Bastardul şi-i luau în derâdere eforturile de a-i stăvili pe romani.
Iar aceasta era moştenirea lui, acel oraş alb şi glorios – Oraşul Strălucitor, cum îl numeau romanii – cu palatele tencuite cu gips şi dumbrăvile umbroase strălucind în lumina soarelui de primăvară, coborând până la marginea apei, ţinându-se agăţate de frumoasele linii arcuite ale peninsulei Lochias. O briză răcoroasă, înmiresmată cu aroma mării, biciuia perdelele de mătase din odaia tatălui ei, făcându-le să danseze ca nişte fantome la ultima lui petrecere. Palatele din Brucheion se buluceau până în portul regal, mărginit de calea cu arcade, Heptastadionul, care îl despărţea de Portul Bunei Reîntoarceri la apus şi pădurea de catarge ale corăbiilor negustoreşti îngrămădite lângă docurile de-acolo. Alexandria din Egipt, tot un nume roman, avea unul dintre cele mai mari porturi ale lumii. Magaziile de lângă docuri erau doldora de avuţia Egiptului şi a ţinuturilor sale, colţi de fildeş stivuiţi ca buştenii de chiparos, perle îndesate în saci de iută asemenea nucilor, baloţi uriaşi de mătăsuri şi museline şi munţi uriaşi de mirodenii cu miros înţepător, henna, cuişoare şi scorţişoară parfumată.
Era cel mai înaintat oraş al lumii, ca învăţătură şi cultură. În vestita Bibliotecă se găseau peste şapte sute de mii de volumen, suluri cilindrice conţinând tratate de matematici şi filosofie, medicină şi astronomie, anatomie şi geografie. Museionul se lăuda cu unii dintre cei mai aleşi cărturari din lume, care trăiau pe cheltuiala statului, în schimb punându-şi cunoştinţele la dispoziţia reginei. Din sălile de marmură ieşeau ode ale victoriei, reţete medicale şi maşini de luptă, tot ce cereau Ptolemeii. Aici socotise Eratosthenes circumferinţa Pământului, comparând lungimea umbrelor la amiază în Alexandria şi Aswan. Tot aici demonstrase Aristarchos că Pământul se învârtea în jurul Soarelui, iar Euclid întemeiase prima şcoală de matematici, sub domnia întâiului Ptolemeu.
