Pentru frumoasa mea Karen-Maree
CARTEA I.
Bucureşti, septembrie 1944
În alte împrejurări, s-ar fi aventurat cu precauţie în ruinele Bucureştiului după lăsarea întunericului. La şase străzi distanţă de hotel, oraşul era o lume a tenebrelor şi a umbrelor înspăimântătoare, luminată doar de flăcările albastre ale plitelor alimentate cu spirt, unde refugiaţii stăteau înghesuiţi în ceea ce mai rămăsese din blocurile distruse.
Se rătăci curând. Trase o înjurătură cu voce scăzută. Dumnezeule! Chiar şi cu revolverul care îi atârna greu în buzunarul de la haină, tot îi era teamă. Oraşul era plin de căutători prin gunoaie şi de dezertori.
Coti pe o stradă şi se lovi de un alt bărbat. Se sperie şi se dădu înapoi, gata să se apere de un eventual atac. Dar bărbatul îl ignoră şi îşi văzu de drum.
Dădu şi el să meargă mai departe, dar ceva îl făcu să se întoarcă în loc şi să-l urmărească. Bărbatul ieşi din întuneric şi atunci îi zări pentru o clipă trăsăturile, conturate în lumina lunii: avea o faţă lată şi pătrată, plată şi aspră ca o lopată, iar părul era tuns scurt. Îşi dădu seama că era bărbatul pe care îl văzuse în acea după-amiază în biroul lui Demişenko, stând în spatele şefului său, cu o faţă lipsită de orice fel de expresie.
Bărbatul intră într-o clădire aflată la capătul străzii. Gata! Ăsta era blocul unde locuia ea.
Îşi scoase revolverul. Trăsese la ţintă la poligon, dar nu trăsese niciodată la mânie, pe întuneric sau într-un spaţiu strâmt. Auzi paşii rusului răsunând pe scări deasupra lui. Începu să urce treptele în fugă.
Se împiedică în beznă de nişte gunoaie şi căzu cât era de lung, lovindu-se cu fluierul piciorului de ciment. Înjură de durere.
Rusul dărâma deja uşa. Strigă la el, sperând să-i distragă atenţia, şi se năpusti orbeşte pe scări.
Uşa apartamentului zăcea pe jos, smulsă din balamale.
Pe o masă din mijlocul camerei ardea o singură lumânare. O strigă pe Daniela, dar nu primi nici un răspuns.
Nu erau prea multe locuri în care să se ascundă şi nu avea decât câteva secunde să se hotărască. Nu putea să aştepte în cadrul uşii. Ţinând revolverul cu ambele mâini, alergă în bucătărie.
Nu era nimeni acolo.
— Daniela!
„Trebuie să vină mai întâi după mine. Nu pot lăsa să i se întâmple ei ceva.”
Auzi un zgomot în spatele lui, venind dinspre dormitor. Se întoarse şi, la lumina lumânării, zări silueta rusului în cadrul uşii. Văzu pistolul îndreptat spre el şi se simţi foarte calm. Avu un sentiment brusc de seninătate. Se terminase. Ştia ce avea să se întâmple şi îşi îndreptă într-o fracţiune de secundă revolverul în direcţia cea bună, ştiind că lucrul ăsta ar putea să aibă o importanţă vitală pentru ea, dacă pentru el nu.
Împuşcătura răsună ca o bubuitură de tun în spaţiul acela strâmt. Trase şi el în acelaşi timp. Nu simţi glonţul. Nici măcar nu-şi dădu seama că era rănit. Se concentră asupra ţintei lui, de parcă ar fi fost din nou la poligon, şi mai trase de două ori înainte să cadă la pământ. Nu simţi nici o durere.
Davis o văzu pentru prima dată pe Daniela Simonici în barul american din hotelul Athénée Palace din Bucureşti în iunie 1940. Nu-şi putu lua ochii de la ea. Oraşul era plin de femei frumoase, de contese fără nici un ban şi de femei căzute în dizgraţie care voiau să fie salvate, şi până atunci nu le aruncase decât o privire apreciativă, cum face orice bărbat.
Dar femeia asta era diferită.
Majoritatea celor prezenţi erau ziarişti britanici şi americani, plus o mână de diplomaţi, cum era şi Nick. Ea intră împreună cu un turist german, care făcea parte din SD sau lucra pentru serviciul german de informaţii – la fel ca toţi – şi care era deja beat. Vorbea prea tare şi râdea prea mult şi toată lumea din bar se uita la el. Nici celor câţiva germani din legaţia de pe strada Victor Emanuel III nu le plăcea ce vedeau.
Iubitul ei era tânăr, înalt şi blond, un exemplu minunat al visului lui Hitler, cu excepţia faptului că nu putea sta în picioare fără să fie ajutat. Buzele îi sclipeau umede, iar ochii îi rătăceau fără ţintă. Încântătoarea femeie care îl însoţea era extrem de jenată; privirea ei se plimbă prin încăpere şi de mai multe ori se opri speculativă asupra lui Nick.
Tinerii germani erau la mare căutare. Aveau bani şi tocmai cuceriseră Polonia. Era o combinaţie irezistibilă. Asta şi ochii lor albaştri ca de gheaţă.
Bendix îşi termină paharul cu gin tonic şi îşi aprinse încă o ţigară.
— E din ce în ce mai rău. Doi tipi din serviciul de informaţii au fost bătuţi săptămâna trecută chiar în faţa caselor lor. Oamenii ăştia vor să ne alunge, Davis.
Nick se întrebă dacă Bendix era alegerea potrivită pentru operaţiune, dacă îşi putea păstra calmul. Îl avertizase pe Abrams în privinţa lui, dar, date fiind împrejurările, nu prea exista altă alternativă.
— Mai rezistă încă puţin, zise Nick.
— Pentru voi e uşor.
Nick se uită în direcţia femeii. Aceasta îşi ridicase din nou privirea, iar el i-o surprinse. Brusc, îi fu greu să se concentreze.
— Noi avem nevoie de ajutorul tău, spuse el.
— Noi?
— Guvernul. Nu-i putem lăsa pe germani să vină şi să ia petrolul ăla.
Zăcămintele din Ploieşti erau cele mai mari rezerve de petrol din Europa. Hitler avea nevoie de petrol pentru blindatele lui. Înainte de război, multe companii britanice dobândiseră concesiuni acolo. Germanii îl forţaseră pe regele României să-i alunge, iar el se supusese. Nu prea avusese de ales.
